8.11.02
Bibelou… bibelou rar pus intr-o vitrina prea mare si impunatoare… prea multa atentie, prea multa importanta, prea multa liniste... un cutremur care ar trebui sa sparga vitrina, dar n-o face… bibeloul se sparge si se recompune, dar nimic nu se schimba… vitrina ramane aceeasi… oamenii se schimba, dar in loc sa-si puna intrebari iau totul ca atare si nu baga nici macar o floare in vitrina… sterg praful cu constiinciozitate, dar nici macar o floare deasupra… macar langa… nimic… castelul de fildes care se surpa sub nimic si recreste pentru a se surpa din nou…
De ce sa tratezi un om ca pe-o floare? De ce sa-l percepi ca pe-o floare? Sa-l culegi, sa-l ignori, sa-l arunci, sa-l adulmeci cu nesat neindraznind sa te atingi de el, sa-i faci cea mai mare nedreptate si sa-l pui intr-un buchet… sa-l si ambalezi pentru a savarsi crima pana la capat… fara ca macar sa observi ca intr-un buchet nu sunt niciodata 2 flori la fel…
A nu lasa copiii sa moara… a nu-i lasa sa doarma cel mai negru si mai sinistru somn… a deveni “mare”… mare = plin de griji ireale, absurde, aberante si mai ales neimportante… mare = orb la tot ceea ce este frumos, nou, fascinant, uimitor, uluitor… mare = sa vezi doar gri si negru, doar “atunci” si niciodata acum… a nu lasa copiii sa se piarda… sa-si piarda scanteia care sclipeste destul de lung si tare ca sa-ti arate tot ce-i frumos si tot ce merita… adica Totul.
13.11.02
Starea de spirit e direct proportionala cu inocenta. Inocenta, din fericire, nu se pierde niciodata in intregime, doar fluctueaza mai mult sau mai putin. Ca dovada, cei mai mari deprimati ai tuturor timpurilor, au avut macar cate un moment, oricat de scurt, de calm, de bine, sau chiar de bucurie… inexplicabile… Aceea era inocenta din ei, agonizata si agonizanta la maxim, ce-i drept, dar inca acolo, ascunsa intr-un colt si inchisa ca o fiara monstruoasa.
Te uiti cateodata in oglinda si te sperii de cat de urat poti fi… ochii te tradeaza, goi, mati, inexpresivi. Alteori insa, fara vreun motiv anume, radiezi, o sclipire din ochi iti construieste o frumusete discreta, care, daca esti destul de atent, te bucura, dar doar pe tine… si asta e tot sarmul inocentei… Sa te balacesti singur si vesel in ea, ca un bebelus care el singur stie de ce gangureste si rade cand se joaca.
Inocenta trebuie hranita cu vise si scenarii, altfel uratenia lipsei ei va fi si mai infricosatoare.
Abandon, singuratate, confuzie… energie nefocalizata care daca ar avea o tinta ar exista si un fitil pentru acest coktail Molotov nevrotic!
Cand stii tot… vezi tot atat de clar… ai face ce e “bine” daca ar vedea si ceilalti… doar ca nici cei care vad nu vor s-o faca… Te imbraci in abandon, singuratate si confuzie si te pisi pe toti cu energia ramasa.
Furie? Neh… prea lene… mai bine pustiu si gol decat sa risti sa “umpli ceva rupand din tine”.
Nimic nu e usor, asta e clar… dar oare cand si cum iti dai seama ca pragul de care te incapatanezi sa dai cu capul e un zid de care nu poti trece? Preferi sa te gandesti totusi ca s-a auzit de oameni care pot trece prin ziduri… daca in realitate “cica” se poate, de ce nu si metaforic?!
Zile prea scurte si prea goale, nopti prea lungi si prea pline… macar de n-ar fi intrerupte de lumina asta chioara de toamna.
Vreau o reteta pentru a baga oamenilor mintile in cap. Vreau o insigna cu mine toata pentru a putea fi lasata in pace si luata ca atare. Vreau ce nu pot sa am. Vreau sa vreau asta pentru ca altfel ar fi prea simplu si m-as stinge. Vreau ca in momentul in care obtin ce mi-am dorit sa pot sa respir, altfel decat gafaitul unei placeri perimate.
A “spala sentimente si simtiri”… Vreau mult MULT Dero! Vreau sa mi le pot spala singura… in loc de asta ma uzez singura si ma mir de privirile tocite din jurul meu.
Masturbarea inimii…
M-am indragostit – pe mine “ma”! – iubesc, fara “te” si termin intr-un urlet de durere.
Inima, la fel de educabila ca orice organ, in placere sau durere… cum sa doara ca sa-ti placa, cum sa-ti placa sa te doara… mai ales asta…
Momentul de scapare, o neatentie asteptata febril, care aduce, care tranteste ce incercai sa retii, sa educi… si trasnetul care vine prea devreme sau prea tarziu… ramane insa o placere in neasteptat, mai mica decat cea educata, calculata… ramane o placere si un gust amar, asteptand bolnav pofta.
14.11.02
Ma ascund cu un machiaj puternic care sa ma apere de tine. Umbre sa-mi acopere nesiguranta, contururi care sa ma ofere pe un platou invizibil, fard care sa-ti arate ce vrei sa vezi.
Te boiesc in culori de clovn in speranta ca vei da de o oglinda care sa te sperie asa cum esti. Clovnul devine mim, iti imping si iti imbrancesc gesturile aberante ramase fara vorbe pana cand te hotarasti sa traiesti, apa care imi va spala griul de sub ochi.
Nu exista cuvinte goale, doar vorbe goale.
agregate