annabell

O viata fara regrete
„In cercuri line se rotesc
Si se inchid in departare
Stramosii ce ne parasesc
Pentru a omului uitare”


Voi, cei ce urcati pe munte invatati sa va ascultati intuitia, inima si gandul. Pe toate trei, nu doar cate una ori doua. Ascultati-va intuitia cand vine vorba de voi si de cei de langa voi, cu toate ca uneori cei din jur va vor privi ciudat, ascultati-o pentru ca mai tarziu sa nu va para rau… veti vedea pe parcurs la ce ma refer; fara regrete dragi prieteni, o viata fara regrete!


Inima…oh, ea este cea care, sau cea fara de care, pe munte nu ai ce cauta, cum nici in iubire nu ai ce face fara inima, iar gandul, stropul de ratiune intareste cele doua parti de mai sus, le cimenteaza ca un liant indestructibil pentru ca tu omul, cel ce le porti pe toate trei in suflet, sa fii perfect constient pe unde treci si cum treci, unde ale tale rataciri te poarta nu numai pe munte, ci si in viata.


Pe Radu l-am cunoscut pe 15 ianuarie 2008, iar pe 24 februarie 2008 a ramas suspendat intre pamant si cer, intr-o vale albastra… avea 27 de ani


Inceputul, sau prima poarta a mortii…


„Si-au fost zile fara ceasuri
Si nopti fost-au fara zori
Peste ele se inalta-n visuri
Miros de munti in sarbatori.”


De ceva timp, Alin ma batea la cap cu o tura in Retezat, imi era dor de Doamna mea, dar totusi ezitam, incepea o iarna absurda, o iarna a zapezilor vesnice, se simtea schimbarea in aer precum se simte parfumul crinilor intr-o incapere ingusta.


Intr-una dintre zile, Alin imi face cunostiinta cu Radu pentru o tura in Fagaras. Ce pot face doi oameni aflati la distanta, cum pot comunica rapid? Telefonul... au urmat cateva discutii lungi, despre principiile oamenilor de munte, despre experienta…intuitia imi zicea sa-l cert pe Radu de o asemenea imprudenta, cum adica sa pleci pe munte, mai ales iarna cu straini, cu oameni cu care nu ai facut nici o tura macar pe vara. Hai vara mai e cum mai e, mai pleci cu un om prima data pe munte, dar iarna, nu! Pe munte se moare, muntele nu iarta iarna, imi rasunau clar in minte cuvintele inteleptului om de munte.


L-am rugat sa nu plece, sa nu isi joace cartea norocului tocmai in maretul Fagaras, cel ce iarna isi plateste oamenilor politele de peste vara, cand oamenii-animale ii profaneaza imparatia. Vechi si grele sunt tainele Fagarasului, si cu atat mai greu e sa i le cunosti, sa ii bati crestele iarna, cand muntele se deschide spre cer. Multi au platit cu suflul vietii orgoliul tineretii in Fagaras.


Cu Radu era insa altceva, nu orgoliul tineretii il mana sus, ci iubirea nemarginita catre munte, caruia intr-un final i s-a daruit total. Ar fi mers fiinta asta oricand si cu oricine pe munte, numai sa mearga sus, i-ar fi dus pe toti pe munte daca ar fi putut, asta ii era visul vietii lui, sa puna cel putin 500 de oameni pe munte.


Uneori stau si ma intreb, pe cine a iubit Radu mai mult, oamenii sau muntele? Si care dintre cele doua parti a devenit geloase una pe alta? Cand el urca spre Moldoveanu, eu urcam potecile inghetate ale Coziei, eu ma chinuiam cu gheata el cu viscolul, pe mine ma astepta la final o cabana calda plina de oameni, pe el doar un cort si inca doi companioni.


A doua zi priveam de pe Cozia spre Fagaras, simteam ca e in viata, atat, apoi vremea s-a stricat iar. Am ajuns acasa cu intinderi la ligamentele de la picioare din cauza patinajului artistic pe potecile inghetate. Radu a zis ca a fost o reusita ca s-au intors acasa vii, i-a prins viscolul si abia au coborat din creasta. Unul din “co-echipieri” a cedat psihic si fizic. Cat se bucura Radu ca inca respira. De data asta mi-am luat inima in dinti si l-am certat simplu si apasat ca intre doi prieteni vechi, cu toate ca il stiam de putin timp, muntele unise in cuget si simtire doi straini ca pe frate si sora. Si totusi ori de cate ori vorbeam il simteam departe, ca si cand plecase deja calator printre astre. A fost prima adiere a mortii in preajma lui Radu si eu o simteam acut, ca pe un junghi in coaste mereu prezent, il simteam dus, dar mi-a fost frica sa-mi recunosc mie si mai ales lui… cuvintele se opreau in corzile vocale, se zdrobeau printre lacrimi, si eu nu puteam sa-i zic, i-as fi tipat in suflet sa aiba grija, sa…!!! Sa fi fost in zadar?


Retezatul il cheama, sau a doua poarta a mortii.


Trei dimineata, gara Craiova, eu si cu Robert zgribuliti si adormiti, sorbind dintr-o cafea calda, dam cu ochii de Radu. O chestie inalta, pe la un metru nouazeci, imbracat in negru si afisand un zambet a la Radu inimitabil, in timp ce sarea peste gardul dintre linii. Avea in el mai multa energie decat doua cutii de ness din cele mari. Si acum cand mai plec cu trenul pe undeva ma pierd cu privirea in zare tot asteptand sa apara de pe undeva razand. Dar timpul nu asteapta privirea lui Radu sa razbata de dincolo spre noi, cei ce l-am iubit in lumea asta.


Ma trezesc din vis… ceva e in neregula, trenul doarme pe sine, intr-o gara mica din defileul Jiului, Radu se plimba nervos pe coridor, Robert e afara la o tigara, toti din vagon comenteaza… ce se petrece.. inca dorm? E 7:45 dimineata si la ora 8 e programata o greva.


Radu respira sacadat, semn ca e nervos, se uita spre mine si spre Robert, se calmeaza, ia rucsacul in spate si zice razand „n-am de gand sa pierd Retezatul pentru astia de la CFR, hai la ocazie”. Ciudat a fost ca dupa Radu a pornit si inca jumatate de vagon de oameni, un grup de vre-o 20 de liceeni ce mergeau „la munte”, probabil sus la Straja, la vreo cabana.


Ajungem la drumul national… noi trei, aia douazeci, se uita Radu la noi, se uita la aia, si apoi cu o privire de lup spre turma de mielusei neajutorati, izbucneste in ras zicand catre liceeni cu geamantane „aici va mancati cina!”, si fara alte comentarii, ia pozitia autostopistului, opreste prima masina, il arunca pe Robert in masina si mai apuca sa ii strige in treacat „ne vedem in Ohaba!”.


Apar vociferari din partea grupului de liceeni, Radu rade in continuare, opreste alta masina, vine randul meu, aia urla pe fundal ca nu e corect, eu ma uit cu ochii bulbucati inspre Radu nedumerita, la granita dintre ras si nelamurirea de genul „si eu pe unde o iau”; masina da sa porneasca din loc, Radu imi flutura cu mana la revedere si imi suiera „Ohaba scrie pe tine!”, strig spre el in ultima secunda sa-mi dea ceva bani ca toti bani sunt la Robert, scoate o hartie de 10 lei si mi-o da zambind. A luat cu el dincolo datoria asta, nu stiu de ce… nu a vrut sa ii mai ia.


La iesirea din defileu, la intersectia spre Straja, ma lasa masina, il gasesc pe Robert si ne postam in cautarea altei ocazii. Cinci minute mai tarziu, il zarim pe Radu intr-o masina in drum spre Petrosani. Era tot un zambet. Nu stiu cum a scapat de turma de mielusei nelinsat pentru o asa fapta. M-am speriat atunci pentru o secunda, cand i-am zarit privirea taioasa de lup, atata blandete sa poata gazdui duritate de otel in priviri? Inca nu ii intelesesem sufletul de lup alb, inca ma zbateam sa il aflu, inca simteam, iar raspunsul era dincolo de simtire.


In Ohaba trebuia sa ne intalnim cu Alin si restul trupei, dar datorita doamnei Fortuna nu am ajuns la intalnire si le-am dat unda verde sa plece in sus spre Gentiana, caci noi intarziem putin, pana gasim ocazie. Am recuperat din intarziere intre Carnic si Pietrele, cand am facut autostopul cu ratracul. Inca un mijloc de transport bifat pe lista cu autostopuri, am incercat de toate de la caruta la atv, de la tir la limuzine, mai am sa merg cu calul J .


La Gentiana il gasim pe Radu tot un zambet, deh, era in elementul lui. Loly era bolnav, ii tinea locul un prieten, imi era dor de el, tatal Retezatului, parintele Gentianei.


Schimbator copil Retezatul, acum iti rade scaldat in soare, mai apoi te imbie spre inaltimi, infasurat in valul negru al miresei de dincolo, iti zambeste dinspre moarte. Iubesc Retezatul cand se scutura de oameni, cand ii trimite acasa, cand e demn maturand oamenii de la varfuri spre poale intr-un viscol si-o furtuna dementiala. Apoi redevine calm si bland chemand la el pe cei ai lui, pe copii lui, cei in fata carora se deschide mereu, cei pe care ii intampina intodeauna cu soare si carari blande.


Limitat si demn de compasiune este cel ce intra in tara muntilor mort pe interior, lipsit de suflet, neascultator in fata intuitiei. Doamna intuitie e acel mecanism specific oamenilor de munte liberi, zana buna ce ii tine in viata atunci cand situatia depaseste limitele omenesti. Asa cum orbii simt dincolo de simturi, asa si copilul muntilor va simti taina muntelui, va mirosi pericolul in aer, venind peste el din toate directiile, invelindu-l in nelinistea si teama din alte lumii spre a-l feri de primejdie si spre a intelege ca nu acolo la acel moment trebuie sa fie.


(Parte scrisa de Robert):

Hai sa bei un ceai cald, sau preferi un vin alb? Si imi face un semn complice cu ochiul, las-o pe Anca sa se odihneasca si vino cu mine… Ok Radule, sa fie ca tine.

Eram obosit si nu mai aveam rabdare, Radu se uita la mine ca la un frate, in timp ce imi manjeste o felie de paine cu branza topita. Ia si taci. Ia si un pahar de vin si hai sa stam la o barfa. Ok, zis si facut. Infulec felia de paine, iau paharul cu vin si iesim in usa cabanei, imi aprind o tigara si ma asez pe un mal de zapada…”


Il vad ca se uita in sus si ii urmaresc privirea, il las in pace nu ii zic nimic, la un moment dat, Radu ma intreaba: ce e acolo in cer ? Cat de departe este Cerul? Ai idee?


Era de o seninatate si o candoare cand mi-a pus intrebarile acelea, de mai sa nu il recunosc. Stii ce?, imi zice Radu: m-as duce acolo in Cer sa vad cum este, ma atrage, daca as putea as atinge cerul cu mana, oare tu poti sa ma intelegi? Am luat o gura de vin si m-am apropiat de el, l-am luat pe dupa umeri, si i-am aratat cerul, Radule si eu vreau din cand in cand sa ajung acolo, asa ca stai linistit, te inteleg. Se rezema de tocul usii de la cabana si ma privea, fix, parca incerca sa inteleaga Cerul.


Iau o gura de vin si il intreb pe Radu:

- Crezi ca ti-ar place acolo sus in Cer, sincer Radule, mie mi se pare al dracu de departe!

- Robert, daca nu as fi stiut ca ma intelegi, nu deschideam discutia.

Ok, Radule, am redevenit serios sa vad pana unde vrea sa ajunga, dar nu crezi ca este prea devreme pe bune acum, stiii si tu ca daca pleci in Cer, aici trebuie sa nu mai fii, corect?


Incercam un ton intre gluma si serios ca sa nu… nici eu nu mai stiu de ce… de aia… eram tensionat.

- Da, stiu ce inseamna sa vrei sa pleci acolo sus si ce valoare are asta pentru un om, dar pentru mine nu este devreme, sau na, sa iti explic altfel, daca as putea sa ajung maine acolo nu mi-ar pare rau… ba din contra si imi zambi ca un copil caruia i se promite o jucarie si e sigur ca o sa o primeasca.


Noaptea trece, stele se sting, o noua zi, o noua incercare.


Radu urca cu pasi mari ca si cum ar fi vrut sa masoare cu pasul timpul, inainta prin nametii mari de un metru asa cum un om merge pe sosea, inalt, demn, curajos. Am ajuns la poalele muntelui pe care trebuia sa urcam, Radu s-a oprit un pic sa discute cu niste baieti care erau si ei cu noi, eu cu Alin am luat-o inainte ,i-am zis lu Radu ca ne ajunge din urma si am inceput lupta cu noi insine pas cu pas pana sus, stiam ce vrem, unde sa ajungem, dar daca si puteam urma sa aflam. Am putut!


Din cand in cand ma intorceam cu fata spre vale prind spre Radu, ma uitam la el si isi dadea seama ca il astept, zapada imi invaluia picioarele ca o plapuma moale, imi facea semn sa continui urcarea, ca el mai sta de vorba, ii ridicam mana in semn de raspuns si plecam mai sus… am ajuns sus, aparatul de fotografiat mi se misca in geaca, ma cam incomoda, dar vroiam sa fac niste poze de SUS. Nu stiu cat mi-au iesit dar macar am incercat.


Mi-am gasit un loc, cat de cat stabil pe zapada care ameninta in fiecara secunda ca o ia la vale cu mine cu tot… Alin batatorise o mica platforma pe care sa poti sa stai cat de cat in siguranta, m-am tras mai langa Alin sa stau mai bine. M-am asezat jos, am scos aparatul si am inceput sa fac poze… M-am uitat in vale dupa Radu, urca de zor in ariergarda, cu ceilalti dupa el, parca era o locomotiva care tragea vagoane.


Au ajuns sus, Radu s-a postat strategic langa sotia celui care catara pe cascada de gheata. Avea ochelarii de schi pe ochi, nu ii vedeam fata, dar il simteam ca ar vrea si el sa se catere pe gheata. I-am pasat aparatul foto lui Alin si am pornit spre Radu. Ma apropiam de Radu, fiecare pas pe care il faceam mi se parea ca cineva imi dadea un pumn in moalele capului, cu cat ma apropiam de el, ma lua ameteala, Radu vorbea cu tantita aceea care isi fila sotul. Ea tot aproba din cap in semn de acord.”Trebuie sa ajung langa Radu!”imi spuneam in gand, hai Robert inca un pas, asa cum ai invatat… inca unul…


Am luat-o pe ocolite, pe sus spre creasta, pe jos era riscant si nu aveam loc de ceilalti privitori, in plus de asta daca o luam pe jos, riscam sa o incurc pe sotia celui care catara, am zis sa nu deranjez atata lume pentru 4 metri in plus, pe final mai aveam cativa pasi buni pana la Radu, muntele mi-a dat o mana de ajutor, o bucata de zapada in straturi inghetate a plecat cu mine, instinctiv m-am lasat pe spate sa cad in fund, m-am dus ca bobu cei cativa metrii pe care ii aveam pana la Radu.


M-am oprit in bratele lui. Mi-a zambit fericit, ce ai? De ce zambesti de parca ai fi castigat o locomotiva la loz in plic? Am vorbit cu sotia celui care catara si mi-a zis ca dupa ce se da sotul ei jos ma fileaza el si urc si eu…


Radule lasa ca o facem altadata, ca si eu vreau sa invat, ca nu le am prea bine… la tura asta stai cuminte ca avem timp altadata, nici coltari ca lumea nu prea ai, de restul ce sa mai zic?


Ma Robert, ca nu stiu cand mai am ocazia pana la iarna mai este destul… acum vreau… hai ma Radule, ca iti promit ca la iarna o sa avem echipament amandoi sau macar unu din noi, si venim amandoi aici si o facem pana in varf ca lumea… acum sa stam relaxati si sa privim lucrurile din afara, eu asa zic ca e mai bine, crede-ma ca si eu vreau, desi mi-e un pic frica, nu stiu cu ce se mananca, dar vreau!!!


Ba capos esti! Eu tot ma catar, uite asa… se cam infuriase un pic pe mine atunci… asa am tinut-o vreo 35 de minute, eu ca nu, el ca da, pana la urma a cedat cu conditia (promisiune din partea mea) ca o sa venim iarna viitoare sa o facem impreuna… I-am promis cu mana pe inima, si l-am rugat sa imi promita ca nu se catara la tura asta. Mi-a promis ca nu se catara. Am mers pe incredere oarba cu el, aveam sufletul in gat.


Am plecat de langa el, m-am dus spre Alin, pe acelasi traseu pe care venisem ,adica pe sus. Faceam doi pasi si ma opream sa vad ce face Radu, aveam sentimentul ca daca plec de langa el dispare ca un abur, de cate ori imi intorceam fata catre el imi zambea, frumos, natural, din suflet. Am ajuns langa Alin, am stat doua minute si am plecat pe flancul stang, in sus spre cascada de gheata. Ma pozitionasem strategic, m-am dus sus cat de sus se putea urca, sa ii pot vedea pe toti, de acolo il vedeam pe Radu pe diagonala, era in vizorul meu, ma mai linistisem, nu mult, dar era mai bine, mi-am aprins o tigara si am ridicat privirea spre cel care de acum facea rapelul de coborare…


Sotul tipei ajunge langa ea si intreaba:”Cine urmeaza?” pe un ton de gluma, sotia tipului ii spune ca:”uite el ar vrea sa incerce!” Tipul se uita la Radu, il masoara de sus pana jos si invers, de parca l-ar fi cantarit si nu spune nimic, incepe sa isi dea echipamentul jos. Ii intinde hamul lui Radu plin de fiare de gheata, Radu i-a facut semn cu mana ca „lasa, cu alta ocazie”, de ce nu mai vrei, ca pana acum te bucurai si iti doreai… l-a intrebat sotia tipului nedumerita, Radu a zambit si a aratat spre mine, eu urmaream scena cu interes, gata sa intervin la cel mai mic gest care NU TREBUIA FACUT ! NU ATUNCI!


Tipa s-a uitat la mine, eu eram calm, Radu intelesese ca s-ar fi expus prea mult, daca ar fi catarat, si a stat cuminte. Nu stiu ce a inteles ea din mimica fetei mele, dar nu a mai insistat, a dat din umeri a nedumerire si a inceput sa isi ia hamul pe ea, ceilalti pentru care cataratul pe gheata era doar un spectacol gratuit, nemaiavand la ce sa se holbeze, au inceput sa coboare.


Am ajuns si eu langa Radu, l-am luat si am ajuns amandoi la Alin. Ne-am pus de acord sa coboram si noi, ca nu mai aveam de ce sa stam, si ne mai era si foame pe deasupra. Imi simteam sufletul innaripat, parca pluteam, nu mai mergeam pe picioarele mele, chiar mi-a si zis Radu dupa ce am iesit de pe panta si am intrat pe o zona mai lina: „da mergi, nu te incurci, a stiut Anca ce sa aleaga…” si mi-a facut cu ochiul, i-am raspuns cu un citat din Anca: „pasarile de acelasi fel zboara in stol”. Corect, mi-a raspuns, iar filozofam? Si a inceput sa rada sanatos, fara falsitate, natural, un ras molipsitor, m-a trosnit si pe mine rasul, radeam de rasul lui, si ma detensionam in acelasi timp… da ma, filozofam dar sa halim ceva ca aerul asta de munte cam face foame… mie-mi spui? Am ajuns la cabana, Anca statea pe o scara de lemn din exteriorul cabanei, bea cafea si fuma. Ei cum a fost? Hai ziceti? Radu a intrat in cabana, ne-a lasat singuri. I-am povestit in linii mari Ancai, i-am aratat si pozele, am fumat cateva tigari la o cafea cu ea. Am privit spre cascada de gheata, catara sotia tipului, comentam cu Anca, traseul parcurs de ea, era clar ca pornise gresit, se dusese mult in stanga.


Bucegii, mormant albastru, sau a treia poarta a mortii si ultima a lui Radu.

Libertatea vine pe aripi blande cu iz de inaltimi.


"Pe munte se moare tampitilor!", urla Conu sus pe varful Straja pe un vant de 80 km pe ora, in timp ce amaram cortul cu pioletii si bete telescopice. Cuvintele coborau in mine reci, se implantau in oase adanc si pe vecie. Am pus cortul in mai putine minute decat are o mana degete, dar parca au parut ore, zile, eternitate, tinand de cort sa nu il spulbere urgia spre prapastie. Jumatate de noapte a tinut Robert de cort sa nu il lipeasca vantul de zapada peste noi, s-a luptat cu stihiile in timp ce eu, cufundata in somn, retraiam momentul montarii cortului… simteam cu toata fiinta ca daca vreunul dintre noi trei ar fi facut vreo greseala in acel moment ar fi fost o condamnare pentru toti trei, cand vantul iti baga zapada in nas, in ochi, in gura si trebuie sa tii bine de rucsaci sa nu o ia la pas, cand trebuie in acelas timp sa montezi cortul, cand toti lucreaza ca unul, fiecare stiind miscarile robotic, pe de rost, greseala e fatala, si nu isi are locul, cand pe langa toate acestea, trebuie sa mai tii uneori si manusa in dinti spre a putea fixa un bat cu mainile goale, cand raceala fierului e fierbinte pentru carnea degetelor tale. Si acesta e un singur moment dintr-o tura de iarna, fie ea chiar si de antrenament, petrecuta in domoalele creste ale muntilor Vulcan.


Domnii mei, iarna muntele nu iarta cutezanta ochilor de lapte, iar cei ce va poarta alaturi de ei in ture de iarna de initiere sunt adevarati eroi, caci isi asuma viata voastra si o protejeaza, respectati-i pe cei ce fac aceste sacrificii prin recunoasterea meritelor lor, nu va fie teama sa le recunoasteti suprematia lor in fata voastra. Cand ai alaturi un om care e mai sus ca tine, fi fericit, caci ai spre ce tinde, nu fi invidios, nu ai pe ce, acel om a muncit sa ajunga acolo unde e, fa-o si tu la randul tau.


A doua zi, la caldura din cabana, zambim, radem toti, ne mai cearta Conu parinteste, dar suntem toti intregi, si putin mai maturi, incepem sa simtim izul crestelor albe in sange, primim chiar si niste felicitari mici, asa sa nu ne-o luom in cap, vorba lui, „sa nu incepem sa avem vise erotice cu varfuri de peste 8000 de metri”, cunostea vulpea batrana cutezanta ochilor de lapte, se mai lovise de ea in viata.


Il lasam pe Conu cu ale sale, si coboram la Bobi sa dam ceva haine la spalat, prindem cu coltul ochiului la tv o stire despre un accident in Bucegi, nu o bag in seama, si continui sa imi sorb cafeaua la care visam ieri in creasta.


Ma trage ata spre calculator sa verific mailul. Ma chinui vreo jumatate de ora sa fac netul sa mearga, intr-un final intru pe mail. Mesaj de la Alin… a murit Radu… am putut sa il chem pe Robert si apoi am bufnit in plans. Pun mana pe telefon si il sun pe Alin, tip la el, sa nu cumva sa glumeasca, chiar e pe bune? Chiar e adevarat?


In mintea mea, Alin era de vina si el era singura scapare, inca visam ca nu era adevarat si speram sa ma dezlege el de acest adevar dureros… nu a putut, era adevarat. Robert si-a luat un pahar cu vodka si se tot holba in lichidul incolor, lipsit de miscare.


Apare Conu cu chef de mustruluiala, de ce ii plecasera copii si uitasera sa mai vina… Ne privea mustrator, dar in acelasi timp incerca sa vada dincolo de noi, sufletul lui simtise ca ceva nu este in regula. Fara nici o vorba, l-am luat de mana si l-am asezat la calculator.


M-am indepartat sa il las sa inteleaga, sa nu ii influentez cu ceva capacitatea de perceptie. Dupa un minut, Conu s-a ridicat, avea lacrimi in ochi si capul plecat, se simtea infrant si batran, si-a scot tichiuta de polar de pe cap si si-a desfacut putina pleata pe care o mai are, a venit langa Robert, l-a luat dupa umeri, se agata de el si Robert de el.


L-am cunoscut la Gentiana… Il stiu pe baiatul asta, promitea mult, poate mai mult ca altii. Nu vorbeau, invatau amandoi Glasul Tacerii, stiau ca si Tacerea vorbeste. Era randul lor sa invete Lectia (amara) a Tacerii. Ce ar fi putut spune? Ce se spune DIN SUFLET in asemenea momente? Noi invatam ca trebuie sa ii respectam Plecarea lui Radu, daca am fi vorbit, am fi intrat in turma, in randul celorlalti care vorbesc in asemena momente pana gasesc si ei ceva de zis, daca va uitati la oameni de la o inmormantare veti vedea ca nimeni nu exprima ceva concret si care sa stea in picioare…


In asemenea momente nu se vorbeste, se asculta, Glasul celui care a plecat si isi ia ramas bun de la voi. Nu mai faceti prilej de intalnire la inmormantari, si ascultati ce spun Cerul si Pamantul, pentru ca aceste doua componente il primesc la sanul lor pe cel/cea care pleaca de langa voi, iar cel care Pleaca vorbeste prin ele. Ascultati, caci este singura data cand o mai puteti face,dupa, totul e in zadar.


Ma uitam la Conu si la Robert impietriti ca doua statui, cremene la exterior, ocean de foc pe interior. M-am asezat usor langa ei si am inceput sa povestesc de parca nimic nu s-ar fi intamplat, calm si rece, povesteam si plangeam: cu o zi inainte sa plece m-a sunat, am stat de vorba o ora aproape, zicea ca vrea sa plece in Bucegi, l-am tras de limba cu cine pleaca stiindu-i naravul, m-am mai linistit pe jumatate, a zis ca pleaca cu un prieten cu care a facut mai multe ture, si ca mai vine inca un prieten de-al prietenului, pe care insa nu il cunoaste. Vroia sa faca una dintre Albisoare si apoi a zis: „nu am ham, am cautat toata saptamana sa imprumut unul, al meu e acasa la Cluj, si nu am cum sa il iau, era tare suparat ca nimeni nu il ajutase desi aveau, si zicea ca pleaca in ultima instanta, daca nu face rost, cu un ham din cordelina, si ca atunci cand revine din tura primul lucru, isi ia ham.


M-am rugat de el atunci cu lacrimi sa nu plece, nu are rost sa se chinuie, muntele e tot acolo, nu pleaca, nu are rost sa isi asume asa risc, sa plece cu ham improvizat si incomod, mai ales ca il asteptau cateva rapeluri succesive pentru retragerea din creasta, ma inspaimanta numai gandul, daca ar fi cazut cumva chiar si un metru intr-un asemena ham… in jurul meu aerul se racise de cand vorbeam cu el la telefon, ceva nu mirosea bine deloc, l-am implorat sa nu plece, a zis ca se mai gandeste… si acum simt ca as mai fi putut face ceva in plus atunci in momentul acela sa il conving sa nu faca pasul asta. Neputinta e infricosatoare, sentimentul de vina e infinit, daca macar o singura data in viata mea as fi renuntat la teama si as fi facut mai mult, mi-as fi ascultat instinctul, intuitia si i-as fi spus „nu pleca orice ar fi”, poate acum Radu… ma cutremur doar la gandul! Radule, Radule… Cand prin clepsidra vietii a trecut si ultimul gram de nisip, nimeni si nimic nu o mai poate umple la loc, imi mai spune Radu cateodata in vis, spre a-mi alina durerea sora cu nemarginirea.


Conu ne-a intrebat in soapta: „Puteti sa dormiti?” Nu a mai asteptat un raspuns, si-a luat tichiuta in maini si o framanta cu miscari inconstiente, cuprins de un zbucium interior greu de descris, isi cauta un echilibru si nu il gasea, ne privea cu ochii inlacrimati, a vrut sa plece dar s-a razgandit, s-a apropiat si ne-a luat in brate: „Va inteleg copii, stiu si simt prin ce treceti… cand este inmormantarea?”. Poimaine i-am raspuns eu. Unde? La Tg Mures. Bine, atunci dati examenul maine si dupa amiaza plecati. Pai se poate? A intrebat Robert nedumerit? Da, Regulamentul prevede ca in cazuri de exceptie sa se poata decala examentul. Atunci asa ramane. Bine copii cand vreti veniti la somn… va las usa deschisa. S-a intors si a plecat cu pasii moi si adus de spate. Si lui i-a fost rusine ca in momentul ala traia inca, dar nu avea cui sa o spuna, o tinea doar pentru el si pentru cei care ar fi putut sa il inteleaga… Cati pot ? Cati vor sa ii mai inteleaga pe cei din jurul lor ?


Nici acum, privind in urma, nu am putut sa plang dupa Radu, sa il cert ca a plecat prea devreme, timpul ma ajuta sa ii cunosc sufletul, iar muntii au facut din el ingerul meu pazitor.


A doua zi primesc mesaj de la Radu!!! Am inlemnit, pentru o fractiune am mai sperat, in zadar, era un mesaj trimis de parinti lui Radu catre toate numerele din memorie, anuntand moartea lui Radu, si locul si data la care va avea loc inmormantarea.


Povestea Robert cuiva: dimineata parca nu eram eu, parca eram altul, am inceput timid sa povestim despre Radu, somnul facuse minuni cu sufletele noastre, iar noi invatasem Lectia Tacerii. L-am auzit pe Conu vorbind cu cei de la Salvamont Busteni. Am inceput sa-l pistonam cu intrebari, din ce in ce mai tehnice si despre ce si cum si in ce conditii de poate intampla asa ceva.


Desi Conu este un om sever, si pe buna dreptate, in dimineata aceea era Om, dincolo de Profesorul de alpinism, ne-a demostrat dincolo de explicatiile tehnice ca inca nu si-a ascuns sufletul, lamurindu-ne pe noi se lamurea si pe el,si el avea nevoie e o explicatie. Incepeam sa intelegem, mintea le punea in sertarase, fiecare explicatie la locul ei. Am dat examenul pe care l-am si luat. Ne-am facut bagajele incet, lent de parca nu trebuia sa o facem, si acum am sentimentul ca am uitat ceva la cabana. Am sunat la Tg.Mures la parintii lui sa ne anuntam venirea, le-am spus ca venim de pe munte dupa 12 zile, si ca venim cu echipamentul pe noi, si mai mult decat atat, echipament de iarna. Ne-au zis ca ne asteapta si ca atunci cand ajungem la Tg.Mures sa ii sunam sa vina sa ne ia de la gara. Am plecat, mergeam greu si calcam apasat, am coborat de la Straja cu sentimentul omului care pleaca sa rezolve cea mai importanta treaba din viata lui.


La Targu Mures, la Radu acasa.


Priveam la oameni si incercam sa inteleg ce ii anima cu adevarat in viata, l-as fi oprit pe primul om pe strada si l-as fi intrebat „Esti fericit? Si daca da, de ce ?”... dar nu am facut-o, stiu, din lasitate si din frica de a nu fi considerat ticnit, ma minteam frumos ca oamenii sunt fericiti, fiecare in forma lor, cati au curajul sa se intrebe daca sunt cu adevarat fericiti, daca au ce si-au dorit cu adevarat in viata, daca ceea ce traiesc este si ceea ce si-au dorit, daca…


Aratam jalnic in comparatie cu ceilalti, dar nu ne faceam probleme, eram oameni liberi… in casa il cautam instinctiv pe Radu prin multime, dar nu el nu mai era acolo printre noi. Priveam la acei oameni care erau acolo si ma gandeam cu ce au gresit de au renuntat la ei, si la sufletele lor, de ce nu au curajul sa se recunoasca asa cum sunt dincolo de hainele frumoase si parfumurile placut mirositoare. Parca asistam la o parada de moda organizata de un creator mahmur, vorbeau in soapta, dar nimic nu trada ca ei ar purta in suflet o durere, despre care nu ar fii stiut cum sa o exprime, se prefaceau ca ii doare, asta cu exceptia familiei, si erau ceva oameni acolo. Ne-am asezat pe jos, desi ni se oferisera scaune, eram liberi in gesturi si exprimari, sora lui Radu venise la noi si ne-a luat in brate, eram murdari si prafuiti dar nu mai conta, in ochii lor se citea ca si-au dat seama si ei cine i-au fost cu adevarat prieteni lui Radu.


Nu puteam sa mananc nimic, am baut cate o cafea si am stat un pic de vorba cu parintii lui Radu. Fiecare ii scria o scrisoare lui Radu, o ultima scrisoare… Si noi am scris o scrisoare, in doi, asa cum ne cunoscuse Radu. I-am dat-o mamei lui sa o citeasca si am iesit la o tigara, stateam de vorba cu Anca despre Radu si pe holul scarii mai iese un barbat, trecut de prima tinerete blajin, cu o privire blanda, nu stiam cine este, dar avea ochiii inca vii, vine langa noi, si ne studiaza cateva secunde, apoi ne intreaba, sunteti prietenii lui Radu? Da, l-am cunoscut personal, i-a raspuns Anca… Eu sunt tatal lui, si acum era randul nostru sa il studiem cateva secunde. Discutia a pornit brusc, de parca ne cunosteam de o viata, legaturile fusesera facute intre noi. Viata stie pe cine sa puna fata in fata !


Si ce s-a intamplat cu Radu? a fost prima intrebare; pai, am inceput noi timid, se pare ca nu a facut nod la capatul corzii si de oboseala, noapte, frig, a iesit din rapel… altfel nu se explica… Mda zise el si trase un fum adanc din tigara, isi pleca privirea si nu zise nimic cateva secunde bune, ca apoi sa ne surprinda in cel mai brutal mod cu putinta: „Nu Muntele este de vina, ci Radu, asta e greseala de om, muntele nu are nici o vina… stiti (si m-a luat protector pe dupa umeri), eu i-am pus coarda in mana la 7 ani, pe undeva prin Cheile Turzii… sa tineti minte de la un om care a batut ceva muntii la viata lui, INTOTDEUNA SA VA FACETI NOD LA CAPATUL CORZII!”


Am intrat in casa, intre noi si tatal lui nu mai era nimic de spus, se spusese totul si Adevarul. Si el a inteles. Poate este singurul in masura sa o faca in adevaratul sens al cuvantului, restul doar incearca sa inteleaga rational, el a inteles cu sufletul. El stie ca muntele nu iti iarta greselile de om limitat si ca daca incerci sa ii treci un anumit nivel fara ca sa iti dea voie, nu te lasa.


Am gasit-o pe mama lui Radu cu scrisoarea noastra in mana si plangea incet… i-a intins si lui scrisoarea, a citit-o si o lacrima i se zbatea in coltul ochiului, intelesese dar ii era greu sa accepte, oricum a facut-o mai demn decat oricare dintre cei de acolo. Toti ne intrebau pe noi ce a patit Radu, de parca ceva le spune ca noi am fi stiut, ca am fi fost cu el acolo. Oare cum poate explica cineva de ce a murit altcineva… oare ce cuvinte ar putea crea punte intre cele doua lumi, a lor cei de sus si a noastra, a celor de jos. Apare Alin in peisaj, timid si palid la fata, da binete celor din jur si lasa parintilor cd-ul cu pozele de la Gentiana, ultimele poze cu Radu in viata.


Imi zice Anca infuriata, afara, pe o banca in fata blocului: Ma uitam la toti de acolo, prieteni, colegi de scoala, liceu, facultate, club… stateau aliniati ca la expozitie, impasibili, veniti mai mult din obligatie. Da, fiecare isi traieste durerea in stilul propriu, dar cand cineva sufera se vede in ochii, se simte durerea acelui om, cei de acolo, 90% din ei, erau acolo din complezenta. De parca Radu ar fi inteles ca l-au respectat daca veneau la el imbracati asa la dunga.


Stii, mi-a zis Alin „ai simtit… de asta il certai mereu, ai simtit ca se duce…”. In ochii lui se citea nedumerire si teama, cum e oare posibil sa simti sfarsitul cuiva. Stiu ca si Alin a simtit, toti au simtit-o, dar nu au stiut sa o exprime. Putini sunt cei ce duc pe umerii povara de a sti, si mai putini sunt cei ce o constientizeaza. Cum e posibil, Omule, cum poti fi atat de meschin, cum de realizezi ce ai avut abia atunci cand ai pierdut ceea ce aveai? De ce, omule, nu te poti bucura de simplul fapt ca esti in viata, ca sa fii fericit iti trebuie casa, masina, bani, putere, si uiti sa fii fericit doar pentru ca existi, pentru ca esti! Blestemul omului e ca nu poate avea decat fericirea pe care o intelege. Ne afundam in ignoranta cu fiecare zi ce trece peste noi. Cati oare au inteles ca adevarat fericire e realizarea simplului fapt ca traiesti. Si eu care ma intrebam de ce florile, iarba, copacii, animalele, nu alearga dupa fericire… pentru ca o au, dragii mei oameni, pentru ca ei realizeaza ca singurul lucru al lor este viata, doar atata e in posesia lor cu adevarat. Viata e adevarata fericire… aveti curaj sa intrebati un om ce a scapat dintr-un accident grav ce ii mai trebuie ca sa fie fericit? Va raspunde: nimic! Respir si sunt fericit, e mai mult decat suficient! Hai, cati aveti curajul sa intrebati?! Cati? Nu o mai vazusem pe Anca pana acum atat de furioasa.


Am plecat la cimitir. Radu, depus la capela, statea si parca ne astepta. Am ajuns cu una din masinile familiei. Pe unul din stalpii de la capela statea scris numele lui, ma uitam si nu imi venea sa cred ca el era acolo, cel care imi zambea mucalit in usa trenului in drum spre Retezat… avea capacul pus la sicriu, se vehicula ca e desfigurat, ca sa nu se deschida capacul ca nu e bine. Mi-am luat inima in dinti si m-am dus langa el, eram doar eu in toata capela, restul erau afara si „povesteau” de una si de alta, isi gasisera subiect de barfa. Mi-era mila de ei si de starea in care au ajuns, dar nu era treaba mea sa le arat cine sunt cu adevarat. M-am oprit langa sicriul lui si am pus mana pe capac, imi intrebam sufletul daca e bine ce fac, nu era o treaba pe care sa o fac rational, asa simteam…


Am desfacut primul surub, incet, foarte incet, nu imi era frica, nu aveam de ce, un om care doarme nu iti poate face rau, am trecut la al doilea cu mai multa incredere, nu era vorba de frica, cat de ideea de a nu deranja, de a nu intina cu gestul meu Linistea lui Radu. Mi-am zis ca Radu nu m-ar certa, ca fac acest lucru si le-am desfacut si pe celelalte doua suruburi.


Am ridicat capacul, Radu dormea, ultimul somn. L-am intrebat: „Ce facusi ma?” Ai vrut tu neaparat in cer, ia zii si mie cum este pe acolo si l-am tras un pic de nas, prieteneste… l-am sarutat pe frunte si am iesit afara la ceilalti. Ma impacasem cu Radu. El m-a ajutat sa ii inteleg Plecarea si sa nu ma supar ca nu mai este langa mine, zambindu-mi mucalit cand nu are chef de nimic .


Am chemat-o si pe Anca, initial nu a vrut sa vina, cauta motive sa nu o faca, am luat-o de mana si i-am sis: „Hai la Radu, ca este ultima oara…” a venit, l-a vazut si s-a calmat, l-a sarutat pe frunte ca pe o icoana Luminoasa, s-a uitat la mine si mi-a zambit. Se impacase si ea. Ma simteam si o simteam si pe Anca puternica, eram mari si reusiseram sa il trecem pe Radu de Marea Poarta, prin intelegerea si acceptarea noastra. Stiam ca sufletul lui zboara liber in cer, asa cum isi dorise, si acest lucru nu era de condamnat, sau de incercat sa fie inteles rational. Viata si Moartea sunt doua notiuni abstracte, inca nu le putem patrunde tainele, nu acum….


Am iesit afara cu Anca, la ceilalti. Cineva ma intreaba daca i-am scos capacul, am raspuns cu o seninatate de copil ca da, ar fi vrut sa imi zica ceva, sa scoata o critica din gura, dar s-a abtinut, acela inca mai avea suflet. Am luat-o pe sora lui Radu sa il vada, pentru ultima oara, a opus o rezistenta de parca i-as fi aratat balaurul cu 7 capete, am luat-o pe dupa umeri si am plecat incet spre capela, nu mai vorbeam, ii lasam dreptul sufletului ei de a intelege ca este ultima oara cand il vede, trebuia sa inteleaga si sa linisteasca, altfel ar fi trait toata viata cu ideea ca nu a mai apucat sa il vada, pentru ultima oara…


Afara, cineva trecut de prima tinerete, vine cu un caiet de dictando, ingalbenit de vreme, si imi arata o poezie, ma uit si vad ca este vorba despre „Omagiu unui Alpinist” in varianta originala, ma intreaba daca o pot citi pentru Radu. Am zis da, desi ma simteam ca in fata unui examen oral… Adica eu trebuie sa fac asta? Recunosc sunt un pic timid la baza. Intram inauntru si dupa sora ei au mai venit cativa prieteni de-ai lui Radu, incepeau sa capete curaj, veneau incet , pe rand, cu frica... o frica de ei insisi, teama ca daca il vor vedea pe Radu acolo s-ar expune la ceva. Prietena lui si o parte din prietenii lui nu au vrut sa intre, stateau afara si vorbeau, de una si de alta… Apare preotul, si de voie de nevoie, au inceput sa intre, incepe slujba, mi se parea inutil dar trebuia si asa, bunica lui, deja nu mai putea sa se stapaneasca, il chema inapoi pe Radu si isi striga neputinta de a mai putea face ceva… Preotul slujea in continuare, eu nu il mai auzeam il priveam pe Radu, desi era acolo in sicriu, pentru mine nu era mort in sensul de a muri, plecase intr-o lume mai buna si o lume nu din cartile religioase, o Lume Albastra, o lume in care nu exista bani, averi, invidie si alte cele. O lume Curata si Libera !


Mama lui plangea tacut, ne privea cu un soi de nedumerire, vedea ca eram diferiti de ceilalti si nu intelegea cum putem fi asa, stia ca si Radu era diferit, ceilalti ne priveau, unii cu curaj, altii cu un soi de teama, vecina cu neincrederea. Cineva ma intreaba daca pot sa il conduc pe Radu pe ultimul drum, sigur ca da, am acceptat din toata inima, era un privilegiu pentru mine, daca nu chiar o onoare ca a venit la mine si m-a rugat, putea sa se duca la oricare altcineva, dar nu a facut-o.


Preotul isi termina slujba de la capela. L-am rugat si pe Alin sa ma ajute la conducerea lui Radu pe ultimul drum, nu a vrut, la inceput nici macar sa asiste la Slujba, mi-a spus cu o voce moale: „Eu astept aici pe banca!”, a trebuit sa il iau un pic cu forta sa il duc inauntru, s-a lasat moale in mana mea. A acceptat pana la urma sa ma ajute si cand preotul ne-a facut semn, l-am luat pe Radu de acolo, incepuse Calatoria si noi, cei care il conduceam, eram Strajerii lui pe Ultimul Drum.


Cat a stat Radu in Capela a fost liniste, cand l-am luat de acolo, ceva se schimbase, plangeau foarte putini si mai ales cei din familie, dar ceilalti atunci au inteles cu adevarat ca Radu nu o sa mai fie printre noi. Mergeam cu Radu pe umarul stang pasind incet, ca si cum as fi calcat pe cioburi in picioarele goale. L-am depus incet si cu smerenie unde era amenajat un loc special. Preotul s-a asezat in amvon si a reinceput slujba.


Nu il mai ascultam, stateam drept in fata Mortii si Intelegator in fata Plecarii lui Radu, stiam ca el nu va pleca niciodata de langa noi, ca va avea grija de noi cei ramasi aici. Doi soimi pe cer vesteau trecerea catre celalalt taram, Taramul de Legenda, Taramul de Poveste. Uitasem de caiet, si de poezia pe care trebuia sa o citesc, preotul a terminat slujba, ne-a vorbit despre cateva impresii pe care le avea el despre oameni si umanitate, omenie si respect, nu stiu cati dupa ce au plecat de acolo mai respecta ceva din spusele acelui preot.


Barbatul se apropie cu caietul in mana, iau caietul si ma uit in spate, o mare de oameni, majoritatea necunoscuti, sincer imi era un pic rusine de parca faceam un lucru urat… dar nu, m-am uitat la Anca si am vazut ca a inclinat un pic capul in semn de incurajare. M-am dus la amvon si am pus caietul pe masa. I-am mai privit odata pe cei de acolo si am inceput sa ciresc, incet, cu voce soptita, parca imi citeam doar mie si lui Radu… mai tare sopteste cineva, atunci am realizat ca nu se aude. Am luat-o de la inceput, cu voce tare si grava, in secunda aceea am vrut sa ii fac pe toti sa inteleaga gestul lui Radu, prin acele versuri, nu garantam ca vor intelege toti. Eu simteam ca mi-am facut datoria. Tatal lui a venit si mi-a spus „multumesc”! El intelesese ca Radu a fost pentru noi mai mult decat un prieten, ca a fost ca si un frate mai mic.


Lumea se aduna in grupulete mici, si se indreptau catre groapa. Mergeau incet, ca intr-un film facut cu incetinitorul. L-am luat pe Radu si l-am depus pe caruciorul special amenajat pentru astfel de ocazii. Un gropar a vrut sa il duca el, i-am zis NU, EU! pe un ton de s-a indepartat imediat, ii promisesem lui Radu ca eu il conduc pana la capat, a venit si Alin, capatase curaj. Am pornit incet cu caruciorul spre groapa, nu vrioam sa mergem repede, era ultimul Drum!


Am ajuns la groapa… parca era mai adanca decat stiam eu ca ar trebui sa fie sau doar asa o percepeam, oricum mi se parea ciudata. Groparii isi pusera cele doua barne de-a latul gropii si sicriul deasupra,familia si ceilalti colegi si prieteni,veneau cu ofrande de flori. Preotul incepuse ultima slujba, care nu mai dura mult, facu semn ca putem sa ii punem capacul. Simteam in aer ca nimeni din cei prezenti nu dorea acest lucru, dar trebuia. Am pus capacul si am strans doua suruburi, pe celelelalte le-a strans altcineva, un gropar se pare. Chingile treceau pe sub sicriu ca niste serpi nervosi, un gropar de-o parte si altul de cealalta. Acum! se auzi o voce. Barnele fusesera scoase si Radu incepea sa coboare pentru unii, si sa Urce pentru altii. Ajuns jos in groapa, preotul mai zise ceva si a vrut sa arunce cu tarana peste cosciug, dar i-am luat-o inainte fara sa vada, atat am mai zis, in loc de ramas bun: „Radule sa fii Sprit Liber si sa ai grija de noi, de acolo de unde vei fii. Multumim Anca si Robert”.


„Sus in munti se mai ghicesc
Strabune canturi de fecioare
In asta noapte piscuri vuiesc
Planset de lup cu miez de soare.”



La doua luni dupa moartea lui Radu urcam cu Robert in Parang, spre refugiul Agatat. Nu mai fusesem pe acolo de un an, insa recunosteam cu usurinta unduirile potecii. Pe ultima portiune de traseu spre refugiu, furtunile iernii facusera ravagii, zeci de brazi smulsi cu radacini cu tot blocau trecerea. Sus la refugiu, iarna inca se tinea bine, zapada mare,aerul rece si vantul ce cobora din creste intregea imaginea salbaticului Parang. „Greu de imblanzit muntele acesta” mi-am soptit in timp ce urcam pe scara suspendata a refugiului. Am pus de o cafea si priveam de pe prispa refugiului in jos la cei 5-6 metrii ce ma desparteau de pamant gandind, ce idee nastrusnica le-a venit si astora, sa cocoate refugiul pe matahala asta de stanca. Iti da un sentiment de siguranta casuta asta de speriat, ca si cum nimic nu te mai poate atinge, tu esti sus, restul e jos.


Incep sa coboare umbrele serii peste noi, ne apucam de facut focul, pus masa, activitati obisnuite pentru un refugiu de altfel. Am adormit pe la 12 noaptea pe priciul de sus, era mai cald. Stiam ca dorm, stiam ca e vis, il vedeam pe Radu urland „Nod la capatul corzii, fa-ti nod!!!”, ma trezesc brusc in fund, cu mana lui Robert in ceafa mea. Avea privirea lui Radu de lup, parea haituit, a spus doar taios „URSU!”.


A urmat un mic cutremur, se zgaltaia tot refugiul, a durat cateva secunde apoi un urlet ingrozitor de fiara ce isi simte moartea aproape. M-am uitat la Robert si a soptit „e ursu pe prispa, zgaltaie de ceva timp refugiul, eu m-am trezit cu cateva secunde inaintea ta, am crezut ca e cutremur”. Au reinceput zgaltaielile, si apoi urletele, ne-am dat jos din pat si am inceput sa ne imbracam ingraba si in liniste deplina, de parca am fi fost in misiune secreta sau ceva de genul asta, pregatiti in cazul in care ne vedeam nevoiti sa parasim refugiul in graba. Petarde nu aveam, singura arma era un cutit si atat, ne temeam sa nu darame refugiul peste noi sau sa nu sparga usa dinspre exterior. Daca trecea de prima usa, a doua usa era facuta din doua bucati de PAL lipite cu banda adeziva. Am baricadat usa din interior cum am putut mai bine si ne-am tinut respiratia. Ciudat , dar in acele momente nu a existat teama, frica, ura animalului incoltit, prins in cusca, gandul dominant a fost „Voi trai cu orice pret! Voi trai orice ar fi!”


Cautam amadoi din priviri o modalitate de scapare: pe geam nu aveam cum, erau 6 metri pana jos, la usa era ursul, acoperisul nu prezenta fisuri sa iesim pe acolo, eram incoltiti, si nici nu puteam vizualiza pericolul de dincolo de pereti. Sentimentul de neputinta era revoltator! Asa am petrecut jumatate de ora, cu ursul la usa. Nu o sa uit niciodata urletul animalului, era dincolo de descriere, pur si simplu baga groaza in tine, in fiecare celula a corpului tau. Doar ratiunea devenise de gheata in incercarea de a inlatura pericolul. Am aflat mai tarziu ca daca am fi facut zgomot, daca am fi tipat, urlat, mai rau am fi facut, ursul deja trecuse de pragul nebuniei, nu se mai temea de om. Inca o data doamna Intuitie jucase o carte decisiva reducandu-ne glasul la tacere. Tacerea noastra a fost nodul de la capatul corzii… Frica nu te poate rani decat daca i te predai, dar odata predata ei, te poate ucide.


La zece minute dupa ce a plecat ursul, auzim pocnete scurte in padure asemanatoare armelor de calibru mic. Ne uitam unul la altul, neah, nu are cum, visam, socul prea mare era de vina ,e o iluzie. In scurt timp, pocnetele se intetesc, sunt din ce in ce mai aproape, se aud si voci chiar. Abia atunci a scos Robert capul pe fereastra tipand „aveti grija, e urs in zona”. Era patru dimineata… erau patru oameni veniti sa ne readuca la viata. Ne uitam la ei ca la niste ingeri salvatori, de teama ca ursul se va intoarce. Se uitau la noi de parca vedeau stafii, poate ca si eram… nu pot baga mana in foc ca in acea jumatate de ora nu am trecut dincolo. Ne-au vazut asa de piatra, lipsiti de forta vietii, s-au tinut tare baietii, au scos ceva alcool, ne-au dat rapid cate un gat din licoarea de foc fiecaruia si apoi s-au pus pe zgomot, radeau, glumeam, vorbeau cat mai tare. Am stat trezi toti pana la ziua. Abia pe la 8 am adormit, iar pe la 11 eram toti in picioare.


Am pus de o cafea si am iesit in prispa refugiului. Abia atunci am vazut dezastrul facut de urs cu cateva ore in urma. Norocul nostru a fost ca a nimerit sa impinga in peretele cabanei, erau urme de gheare pe tot peretele, insa urmele se opreau la 10 cm distanta de usa, ca si cum cineva statuse in fata usii si nu lasase ursul sa impinga in partea cea mai putin rezistenta a cabanei. Usa de la exterior se inchidea cu un simplu cui, din acela batut in lemn si indoit putin si era confectionata din PAL. Urmele de gheare erau pe la 2 metrii inaltime, 2 metrii si putin, iar bancuta din fata refugiului era smulsa. Au incercat baietii sa puna bancuta la loc, degeaba, imposibil. Apoi, cei patru si cu Robert s-au pus toti la zid incepand sa impinga in zid. Nu s-a clintit cabana, si erau 5 barbati toti peste 1,80m.


Cu cata pofta respiram aerul diminetii, parca era prima zi a vietii mele, parca atunci zaream lumina soarelui pentru prima data. S-au pus si baietii la o vorba, erau toti din Petrosani si din cand in cand urcau sus la refugiu cu cate materiale de contructie puteau. Acum adusesera ceva spuma pentru izolare; ziceau ei, ca odata i-au gasit pe unii la refugiu care hraneau ursul jos, ii coborau mancare cu sfoara pe fereastra si se distrau pe seama ursului… iar pe altii ii poate costa viata o neglijenta a altor asa zisi „oameni de munte”.


Radule, iti multumesc ca mi-ai aratat ca am mai mult decat imi trebuie in viata aceasta ca sa fiu fericita, multumesc ca mi-ai aratat ca ma am pe mine insumi! Cati sunt pe lumea asta care s-au pierdut pe ei insisi, punandu-si pret pe suflet! Cum poti masura infinitul, cum poti pune pret pe suflet? Axioma: bucata din infinit este infinita la randul ei. Sufletul e bucata din infinit.


Domnule Munte, iti multumesc ca m-ai pus fata in fata cu mine insumi, ca mi-ai aratat drept si sincer cine sunt, ce slabiciuni si frici am, ce caracter si ce om sunt dincolo de toate mastile cotidiene ale aceste lumi de oameni, dar mai ales iti multumesc pentru ca m-ai invatat sa pretuiesc viata la adevarata ei valoare, iar asta nu te poate invata nici un om, nu o poti cumpara cu toti banii din lume, cunoasterea nu e pentru toti, e rezervata celor care inca mai au suflet.


Restul, domnule munte, restul nu mai merita nimic, restul sunt aici pe planeta aceasta sa ne readuca aminte constant cum sa nu devenim, si care e pedeapsa celor ce isi tradeaza sufletul, restul… idioti utili domnule Munte!



In loc de epilog.


Draga Radu, si stimata familie a lui,


Radule, de acolo de unde esti, stiu ca ai acces la altfel de informatii decat noi cei de aici. Am luat decizia de a-ti scrie povestea asa cu am stiu si ne-am priceput noi mai bine. Daca am gresit cu ceva te rog sa ma ierti, si pe mine si pe Anca. Noi speram ca nu. Am facut acest gest din suflet si fara sa cautam laude exterioare, sau comentarii la ce am scris aici, am facut acest gest pentru a arata lumii ca inca nu vede, ca inca bajbaie, mintindu-se ca maine va fi mai bine. Incercand sa aratam lumii, si celor ce vor citii aceste randuri, asa cum am putut si eu si Anca, sa dam o alta valoare Mortii. Sa nu mai fie interpretata Moartea ca fiind ceva negativ. Si vai Radule cati oameni morti trec in fiecare zi pe langa noi.


Am vrut ca Plecarea ta sa nu ramana ascunsa intr-un colt de arhiva TV, ca o simpla stire. Te-ai daruit Muntelui si El, Maria Sa Muntele te-a primit la sanul lui. Ti-a dat binecuvantarea de a trece Dincolo, de a pasi peste Marea Poarta.


Tu, Radule, in cele cateva zile petrecute impreuna, mi-ai aratat ca suntem mici, ca ne mintim zi de zi, ca suntem falsi in fata noastra, ca nu avem curaj sa ne uitam in oglinda si sa ne recunoastem noua insine ca suntem mici si neputinciosi.


Tu, Radule, mi-ai luat de pe ochi valul Ignorantei, m-ai facut sa privesc Viata, pe mine si pe cei din jurul meu altfel. M-ai invatat sa zambesc chiar si in momentele cele mai grele.

Tu, Radule, esti dovada vie ca se poate, ca daca vrei sa te cunosti cu adevarat pe tine insuti poti, ca numai cunoscandu-te pe tine insuti ii poti cunoaste si pe ceilalti, si ca doar trebuie sa vrei sa o faci. Nu imi iau la revedere de la tine pentru ca nu am de ce, chiar daca nu mai esti aici fizic, stiu ca esti bine acolo unde esti, sau cel putin asa vreau sa cred.

Ii multumesc Cerului ca mi-a dat sansa sa te cunosc!

Cu drag, Robert.



Nici macar in ziua de azi, familia si prietenii lui Radu nu stiu clar ce a patit Radu. Cei doi co-echipieri cu care era Radu in momentul accidentului au refuzat sa vina la inmormantare, au refuzat sa stea de vorba cu familia fata in fata, singurele discutii purtate de familie cu cei doi au fost in doua reprize telefonice. Intre cele doua discutii, cei doi „oameni de munte” au schimbat povestea initiala. Refuzul acestora de a sta de vorba cu familia, de a le darui ceea ce numai ei pot, povestea ultimelor clipe ale lui Radu, ma determina sa cred ca cei doi se simt cumva vinovati pentru moartea lui Radu, si ar fi putut sa impiedice un astfel de eveniment tragic sa se intample. Rusine lor ca nu si-au condus camaradul pe ultimul drum, au fost totusi cei care l-au vazut ultima data pe Radu in viata, sunt datori sa ne dezlege aceasta enigma, nu au facut-o! De ce oare?


Aviz amatorilor de a mai pleca pe munte impreuna cu strainii. Cel ce iti e in fata sau in spate pe poteca muntelui este cel care in caz de ceva iti tine viata in maini. Aveti grija cu cine va insotiti in tara muntilor, nu toti sunt oamenii, iar cei mai multi sunt de o lasitate nemaintalnita. Increderea pe munte trebuie sa fie reciproca, nu sa vina doar dintr-o singura directie. Radu a crezut prea mult in oameni, nu ii repetati greseala.
Cu drag , Lupului meu Alb, Anca


IN MEMORIA LUI BONA IOAN-RADU

Dupa cum spunea cineva , vara asta a fost ..un sezon al transformarilor , al perfectiunii.Nu am mai scris de mult, mai mult am trait , dar acum e timpul sa ma asez si sa contemplez , deci sa vedem ce a iesit …
Mama zice saraca, ca parca am devenit o stafie prin casa, vin stau o zi ,doua, spal hainele si iar plec , uneori mai iau si cainele cu mine , ca deh , nu e de ajuns sa plec doar eu.
Vara a inceput cam ciudat ,aveam eu o dorinta mai veche de a ajunge in piatra craiului , si daca tot era ziua mea , am zis ce ocazie mai buna?Am luat masina , am luat prietenii si la drum!Iesirea asta mi-a lasat un gust dulce si unul amar pe care nu am putut insa sa le combin, dar intr-un final s-au disipat , schimbarea perspectivelor a adus odata cu ea si alte particele din mine.Dupa o zi de condus am ajuns la noua seara la plaiul foii, I-am lasat pe baietii sa intinda corturile si hai inapoi in Brasov sa mai luam si restul personalului.Intr-un final , obositi am ajuns de data asta definitiv pe la 12 noaptea la corturi.Acolo dezastru..corturile erau mai mult aruncate decat intinse , cel putin cortul meu a fost o adevarata enigma “oare cum ar trebui mah asta intins , oare cum sta , asta nu e cort , e inginerie !eu ma dau batut”, cam acestea au fost explicatiile pt care cortul meu nu era intins , insa nu asta a fost marea problema , ci se lasase roua si se udase tot.Pana la urma s-au rezolvat toate, a aparut si un foc , a aparut si domnul Jack , ca doar era ziua mea si nu se putea fara si am tinut-o asa pana la 5 dimineata .La opt trezirea, plecarea in traseu , cine nu se trezeste , acolo ramane , planuri marete..dar au iesit pana la urma.Seara ne-a prins pe undeva pe langa prapastiile Zarnestiului .Am ramas cu un sentiment de instrainare , de singuratate , parca oamenii au tradat muntele acolo , si l-au transformat in ceva al lor , un bulevard al manelelor , gratarelor , mizeriei.Au transformat ceva sacru in profan , au ucis o parte din natura iar pe cealalalta au patat-o cu glasurile lor , cu pasii lor.Ma gandeam ..ce spirit puternic ar fi avut muntele acesta daca ar fi fost undeva departe de tot acest faimos culoar rucar-bran , de aceasta zona nebuna .Am uitat ca atunci cand pasim spre munte sa fim cuminti si curati , nu ne mai pasa nici de noi , dar barem de ce ne inconjoara , cum sa ne pese , e o prostie , nu, o slabiciune?!Fals , atat de fals!Muntii sunt un templu al naturii in care omul e oaspete nu stapan.Cand am plecat din Crai mi-am facut mie o promisiune …daca va fi sa revin pe aceste meleaguri , va fi atunci cand iarna stapaneste muntele , si cand omul e temator si respectuos cu natura , cand putini sunt cei ce urca si mai putini cei ce stiu sa si coboare, cand tot ce e omenesc e ascuns de zapada , cand omul nu are nici un cuvant de spus in fata stihiilor , cand nici un miros de gratar nu isi mai face simtita prezenta si singurul cantec ce se aude este al muntelui , atunci simfonia naturii isi traieste clipele de inceput si de sfarsit.
Ciudat inceput de vara mi-am zis eu cand am ajuns acasa, parca simteam ceva in aer , stiam ca urmeaza sa se intample ceva cu mine , insa nu stiam deocamdata ce .“Parca ceva sau cineva m-ar testa intr-un fel ” imi mai ziceam asa in joaca, razand.Daca as fi stiut eu atunci , mi-ar fi inghetat zambetul pe buze…
A urmat o perioada apoi de cateva zile de cautari , de neliniste interioara, simteam eu ca nu primisem ce vroiam de la munte si de aici venea suferinta , cautam pe cineva care sa ma insotesca, caci inca nu aveam curajul sa gust din trairile unei ture solitare.Si norocul imi scoate in cale primul dintre sirul de suflete calde si deschise ce aveau sa imi paveze calea.Inceputurile unei mari prietenii se conturau acolo unde ma asteptam cel mai putin .Inca o data muntele mi-a fost alaturi indreptandu-mi privirea ca un parinte bun si rabdator spre ceea ce trebuia sa vad.
Parca prea rau frigeau iarasi trotuarele orasului si prea ma bantuiau mirosurile crude de cetina.Unde , unde oare sa plec?Cu cine sa plec?Inca nu concepeam ca as putea sa plec de una singura , dar daca as fi facut-o , oh ,Doamne iti multumesc ca nu m-ai lasat a pleca singura , altfel nu as fi descoperit-o pe Claudia , co-echipierul meu perfect de tura!
Si acum ne buneste rasul pe amandoua cand ne aducem aminte de prima noastra tura, undeva in toamana lui 2005 in Cozia.Atunci strigam una la alta ba ca e prea cald , ba ca e prea rece in camera, nu mai era mult pana sa sarim una la gatul alteia.Ce iti e si cu fetele astea…dupa asta ne mai vedeam pe la club asa in treacat , ea cu speo , eu cu turele , ne strambam una la alta .
Revenind in vara, o sun eu pe Clau sa o intreb daca are chef sa faca o tura cu mine, insa in seara aceea pleca spre Moldoveanu , dar mi-a zis , daca o astept mergem dupa, numai sa ma gandesc unde.Ea a plecat , eu am ramas cu ganditul, numai ca iar inca o data a ales altcineva pentru mine.Incet , incet aveau sa mi se dezveleasca in toata frumusetea lor, secretele intuitiei.Multumiri acelui om din Sibiu ce de multe ori imi desfata ochii cu panorame asupra Fagarsului luate din propriul balcon.Acest om mi-a tolerat ore de chestionari asude despre detaliile masivului Cindrel daruindu-mi intr-un final o tura superba.
La 11 seara ajunge Clau in oras , prafuita de pe cararile Fagarasului, la 5 dimineata aveam tren spre valea Oltului , caci pe vremea aceea trenurile nu mergeau pana la Sibiu (ceva defectiuni , alunecari de teren etc).Eu eram nedormita de 48 de ore , deh, febra pregatirilor, Claudia cam la fel plus oboseala unei ture dusa putin la extrem.Am rezistat eroic pana pe la 8 dimineata treze in tren de teama sa nu cumva sa ramanem fara rucsaci.Pana atunci stabilisem urmatoarele:nu e bine sa dormim pe rand caci sigur o sa ne facem pofta una alteia, trebuie sa vorbim in continuu, sub nici o forma nu trebuie sa inchidem ochii nici macar pentru o secunda caci cale de intoarcere din cruntul somn ce-si facea simtitia prezenta nu mai era iar daca adormeam , la ce personaje misunau prin tren sigur ramaneam si fara bocancii din picioare.Am jurat amandoua solem sa respectam aceste decizii iar cea ce va incalca cele mai sus mentionate va avea de suferit.
O jumatate de ora mai tarziu dormeam amandoua mai rau ca bunica dupa o zi la sapa.Ne-au trezit oamenii cand a ajuns trenul la capat de linie;ne uitam una la alta nestiind ce se intampla si ne bufneste rasul de o aud pe o babuta “hai maica de aici ca astea doua nu sunt intregi la minte”.
Stateam una langa alta pe marginea drumul national ce face legatura intre Valcea si Sibiu.Era o premiera si pentru mine si pentru Clau, nici una nu mai mersese cu ocazia.Acu bine bine , de aici incolo ce ne facem?Hai mah, fa tu cu mana , hai ca esti mai curajoasa…neah! Nu stiu eu cum sa tin mana , hai fa tu prima sa vad cum se face si fac si eu dupa.Parca aruncam pisica moarta dintr-o curte in alta.Pana la urma am cazut de acord sa stam si sa ne uitam cu fac ceilalti si poate avem noroc sa prindem drum cu unul dintre calatori.
Inca o data se adevereste vorba “norocul incepatorului” , opreste un nene cu o dacie papuc (ii facuse semn o tanti) si noi fuga fuga, il intrebam daca mai are locuri , si omul saracu’ zice ca nu mai are in fata, dar daca vrem sa stam in spate nu e problema.Nu ne aflam in postura de a da cu piciorul singurei ocazii ivite de doamna Fortuna , asa ca ce nazuri , noi ne bucuram ca scapasem de corvoada de a face cu mana la masini.Am ras noi ce am ras , si iata ca pe la pranz eram in Sibiu.Cu o jumatate de ora in urma plecase microbuzul spre Paltinis si urmatorul era abia la 4.Ne-am tot plimbat noi prin centrul Sibiului, ne-am invartit putin , abia abia au trecut doua ore , mai erau inca doua si era o zapuseala…si aici vine o lectie importanta :nu plecati in tura cu incaltaminte netestata!mare mare gresala…uff si acum cand imi aduc aminte ma trece nadusala.Parca ii si vad , niste bocanci scurti , rosii ,de la meindl , cu gore , cordura , vibram , nu aveam ce le reprosa , doar ca erau cam mici pentru piciorul meu , dar asa frumosi incat am zis ca poate poate.Daca nu ma oprea Clau le faceam felul acolo, bucatele, bucatele!
Norocul meu , daca ii pot spune asa , e, ca mi-am dat seama ca e imposibil sa mai stau chiar si o secunda in ei cat inca eram in Sibiu..bine, hai sa luam ceva incaltaminte…problema..bani nu erau asa de multi;asa ca gasesc eu la un butic niste sandale pe la 200000 am zis eu ca ar trebui sa tina.Atunci as fi bagat picioarele in orice altceva decat sa mai stau in monstrii aceia mici si rosii.Mai ramane o problema , deja incepusera sa se faca basicile pe la calcaie.De intors nu intra in discutie, hai si om vedea noi ce si cum mai incolo.Am ajuns pe la 5:30 in paltinis.Cam ghiceam eu pe unde trebuie sa o luam.Mergem cateva sute de metri pe un drum forestier si apoi dreapta pe o potecuta , strajuita de o parte si de alta de cate o perdea deasa de braduti , genul de padure in care daca ti-ar iesi un lup in cale ti s-ar parea normal.
Hmm…ce ne trece prin cap “hai sa cantam”.Nu cred ca va puteti inchipui cum se auzeau ariile din Carmen ori din Barbierul din Sevillia cantate de cineva care nu are nimic in comun cu urechea muzicala, dar are plamani , si ce plamani inca!…si canta Clau cu o patima , ca nici o data.O vad ca se opreste si din cantat si din mers in mijlocul potecii de era sa intru in ea si zice “credeam ca e ursu…” dupa care aud “noi stiam ca nu e ursu!”, dupa care scot capul de dupa ea , asa usurel cu incetinitorul..o ceata de batranei se intorceau din plimbarica de dupa-masa vadit speriati de ce fel de animale bantuie potecile la ora aceea.Am bufnit toti in ras…
Ehh , si de aici incepe urcusul spre saua Batarna prin padurea de brazi drepti si ‘nalti , asemenea sufletelor noastre.Intr-o parte , o bucatica de muschi fraged ascuns de soare inca isi poarta cu mandrie podoaba boabelor de roua scanteind in lumina, in sus , printre brazi se zareste departe o poienita prin care ghicim ca trebuie sa ajungem.Ne cam sperie departarea si soarele ce-si duce razele spre apus.Incepe sa-si faca simtita prezenta oboseala dar mai ales nesomnul.Sprijinita de corpul unui brad inchid pentru o secunda ochii doar ca sa vad ca prin minune cortul intins si sacul de dormint imbiindu-ma sa-I incerc moliciunea si comfortul.Ma scutur puternic din toate oasele , mai iau o gura de apa si in sus , spre creste ca asa nu mai merge!Picioarele ..ehh , acolo e durerea, bataturile de la bocanci se agravasera, si oricat incercam eu sa le dreg si sa le bandajez fiecare pas era o noua constientizare a durerii, durere ce ma tinuse treaza pana acum.
Clau putin mai in fata , incetase a ma mai intreba cum mai imi e , caci privirea mea spunea totul.Mergea in fata si din cand in cand ma astepta.Intelesem ca nu avea nici un rost sa trag sa impun un ritm alert, in modul acesta m-as fi prabusit dupa nici un km, mai bine ceva mai incet dar constant.
Incet , incet corpul s-a obijnuit cu durerea , deja ajunsesem sa o ignor , devenise parte din mine , o constientizam pana la oase si cu timpul ajunsesm sa nu o mai simt.Vedeam doar urmatoul pas,devenise o practica puternica constientizarea urmatorului pas,nimic din jurul meu nu mai era exista . Fara sa imi dau seama , padurea batrana de brazi se transformase in bradet tanar , micut , des , si ma trezesc invadata de lumina intr-o poiana superba cu iarba pana la gat.
Am inceput sa rad cand o vad pe Clau o suta de metri mai sus , I se vedea doar capul , parca era periscopul unui submarin.Sus se vedea stana de sub saua Batrana:deja visam cu ochii deschisi la sacii aia de dormit.Eram frante amandoua de somn si cu puterile fizice pe rosu.Am facut o liniste de ni se auzea respiratia, doar doar nu ne-om da de gol catre cainii de la stana. Ocolim noi stana prin stanga , pas pas , mai rau ca hotii de cai pe luna plina si rasuflam usurate cand vedem ca nu e activitate pe la stana, probabil ca nu a coborat inca ciobanu cu oile din creasta. Da! chiar il vedem undeva sus , pe primul varf din stanga seii.Cand sa rasuflam usurate ca am scapat de o confruntare cu ghemotoacele de blana si colti auzim undeva in spate dinspre stana un latrat nervos .Ne intoarcem amandoua ca traznite:o namila neagra alerga spre noi de rupea pamantul.Ne uitam una la alta “eu nu pot sa alerg nici de as vrea” , “eu nu mai sunt in stare sa alerg”, “ce ne facem?” , “poate vrea o bucata de paine?” de unde…nici nu s-a uitat la ea, parca eram noi mai apetisante.Asta e , ne-am resemnat , fiecare cu cate un bat , da-I viteza…ciudat caine , mergea cam la 10m paralel cu noi si latra in continuu.Daca dadeam sa ne oprim , sa ne tragem sufletul se apropia amenintator de noi latrand din ce in ce mai tare, cat timp alergam mergea paralel cu noi latrand.Si uite asa ne-a dus cainele pana in sa , noi alergand si el paralel cu noi.Nici sa ne tragem sufletul nu ne lasa.Cand ne-am departat indeajuns de mult dupa criteriile animalului , ne-a lasat si s-a intors la stana.
Ne-am prabusit amandoua ca pietrele tot bombanind cuvinte de lauda la adresa cainelui si cine l-o fi invatat .Dupa ce ne-am revenit cat de cat , apucam si noi sa dam o roata cu privirea sa vedem unde ajunsesem.Soarele apusese deja, un vanticel rece ajungea pana la oase prin hainele fleasca de atata alergatura.Putin mai sus era un loc numai bun de pus cortul , in sa , putin dreapta de poteca.
Am ramas amandoua surprinse cat de repede am putut intinde cortul , eh , ce nu face omul cand miroase ca e rost de intins la orizontala; deja visam la visele pe care urma sa le avem.E cam grav sa ajungi intr-o asemenea stare.
Cat pregateam eu ceva de mancare rapid o aud pe Clau (studenta la geografie ) strigand si agitandu-se in asemenea hal incat nu intelegeam nimic din ce incerca sa imi zica.Parca cineva apasase butonul FFW!In prima secunda am crezut ca vazuse vre-un animal salbatic sau vre-o amenintare sub orice forma se apropia de noi , dar dupa am realizat ca tonul pe care mi se adresa aducea a entuziasm si bucurie si nu a teama ori spaima.Nu aveam cu cine ma intelege , prea multa agitatie , nu intelegeam nimic din ce vroia sa imi zica, asa ca scot nasul prin absida ei si ma uit incotro arata varful degetului .O vad ca trage aer adanc in piept , parca incerca sa se linisteasca si… “o cometa!un meteorit!uita-te!vezi?!”.Asta a fost tot ce am inteles din amalgamul de cuvinte si o mana nervoasa tot fluturand un deget in aer in directia respectiva.Acum , o fi fost oboseala de vina, lipsa somnului, da va jur ca amandoua am vazut dara de lumina pe cer.Dupa au urmat cateva minute de curs tinut de Clau acolo la fata locului despre traiectoriile cometelor , ce sunt , de ce se vad asa , in sfarsit toata treaba.Ba chiar am scos aparatul si am facu ceva poze.Nu o vazusem niciodata asa de entuziasmata, parca era un copilas in fata cadourilor de Craciun.Cert e,ca a doua zi , dimineata pe la 6 dupa un somn adanc , vedem noi acelas lucru pe cer , stupore!Erau doar niste amarate de avioane.Cometele noastre!Si acum radem cand ne aducem aminte.Iata deci unul din efectele lipsei de somn combinat cu oboseala fizica.
Nu cred ca sa fi trecut 30 de secunde dupa ce am intrat in sacii de dormit ca deja era amandoua in lumea lui Morfeu.Ne-am mai trezit pe la miezul noptii, am iesit putin afara ,un senin de vara ne-a delectat privirea apoi somn de voie pana dimineata.Iar o trezire scurta la rasarit si apoi somn de voie pana pe la 9.Ne-am trezit in zgomot de talangi si latrat de caini.Cortul nostru fusese inconjurat de o turma de oi.Ciudat era alt lucru:amandoua ne trezisem dupa ce avusesem acelas vis..se facea ca ne inconjurase o turma de oi si incercam sa scapam de cainii…Ce iti e si cu realitatea asta!
Cat timp Claudia a pregatit ceva de mancare , eu am dat o raita si pe la talpile mele , sa vad cum mai sta treaba…cam grav , deja erau rani serioase , aveam chiar si cateva exemplare mai rare de basici , in talpa , unele din ele fiind basica in basica, cam ciudat mi-am zis eu, dar de intors nu ma intorc, deh , ce iti e si cu incapatanarea asta , sau sa fi fost vointa?Acum nu stiu nici eu.
Ne astepta un drum lung pana la refugiul Canaia.Frumoase meleaguri!Un verde crud , parca de primavara clatea culoarea cerului intr-un albastru de miozot.Parca jucasera ielele toata noaptea prin aceste locuri si isi lasasera cate un strop din frumusetea lor divina spre a speria sufletele acestor muritori ce indraznisera sa treaca azi peste izvoarele Cindrelului.Spre sud muntii Capatanii tineau cerul pe umeri lor domoli , rotunjiti de o asemenea presiune ancestrala.Acum , cum sa te mai gandesti la o amarata de durere in calcaie cand divinitatea isi joaca jocul in fata ochilor tai?Cand pentru prima oara in viata intelegi ca tot ce te inconjoara e bucatica din divin , si ca tu , umilul calator , observator al acestui joc , chiar tu iti ai bucatica de supraconstiinta a ta , particica divina pe care o tinusei chiar tu ascunsa de tine de atat amar de vreme prin ignoranta.Si cum sa nu plangi ca un copil cand realizezi toate aceste lucruri?Marile clipe ale umanitatii…Oh, Doamne , cum de-am crezut ca te-au ascuns in icoane si biserici cand Tu esti prezent in Tot?Cum de-am crezut ca ai lasat pe lume ingerii tai cand eu sunt unul dintre ei?Caci mintea asta nu putea sa vada maretia chiar si din mica frunza de stejar.Si atunci a fost prima clipa din viata mea in care nu au mai existat ganduri , cand toate s-au stins precum o lumanare in calea vantului.Cata pace, cata liniste si incantare , extaz si candoare in tot ce ma inconjura caci le vedeam pe toate cu ochiul mintii cand gandurile disparusera.O clipa cu adevarat divina, o clipa a trezirii cand esti cu un deget in nectarul vietii pure.
In fata mea , Clau alerga desculta prin iarba moale ca si cum de o viata facea lucrul acesta , cu atata siguranta si voiosie incat mai mai imi venea sa ma descalt si eu si sa dau uitari ranile ce incepusera a se agrava de ceva timp.
Am inceput coborarea spre refugiu , incet ca doi melci , tot razand in soare spre doua varfuri cu niste forme cam , sa le zicem ciudate…semanau perfect cu sanii unei copile.Atunci mi-a povestit Clau de una din pesterile descoperite de cei de la club pe cheile Sohodorului ce avea intr-una din galerii o formatiune cam de aceiasi forma , si fiind intr-o portiune in care singura varianta era tarasiul, era cam imposibil sa treci de zona respectiva fara sa iti ancorezi bine mainile de cele doua obiecte si sa te tragi.De aici si gluma ce se facea pe seama baietilor ce zaboveau mai mult decat trebuia in preajama formelor bizare.Comentarii acide de genul “hai ma, ca nu sunt reale” sau “de unde sti tu ca nu sunt, le-ai cercetat amanuntit”, dar sa nu intram in detalii…
Cu cateva sute de metri in ‘nainte sa ajungem la refugiu , cam in dreptul rauletului ce traversa poteca am dat peste doi cai liberi , superbe animale ce isi traiau viata asa cum ar fi trebuit sa o traiasca fiecare semen al lor, liberi!Mai tarziu am aflat ca erau ai cabanierului de la Canaia, si crescusera in muntii , la refugiu , in mijlocul copiilor ce ii invatasera blanzi dar mai ales pofticiosi, avand o vadita slabiciune pentru tot ce insemna dulce.Aveam sa testez acest lucru fara sa vreau pe pielea mea.Atunci cand am terminat bomboanele , au inceput sa se alinte mai rau ca pisicutele dupa lapte.Nu stiu daca va puteti imagina cum e ca un cal in toata puterea sa, sa isi bage capul pe sub bratul tau si sa necheze dupa mai multe dulciuri.Un seniment cu adevarat indescriptibil!Parca un tigru feroce ar fi fost redus la dimensiunile unui puisor de pisica.
Dupa discutii cu cabanierul am hotarat sa punem cortul undeva in apropierea refugiului pentru 70.000 de persoana pe noapte.Eu am ramas la cort, deja picioarele dadeau semne clare de colaps desi inima isi dorea cu ardoare sa urce pana la iezerele Cindrelului, insa era un efort pentru care am inteles ca as fi platit scump.Asa ca singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa o conduc putin mai sus pe Clau si sa o urmaresc cu privirea cum se pierdea incet incet pe inaltimile Cindrelului.M-am intors la bagaje agale, asemenea unei invinse ce eram , si am inceput incetunel sa mesteresc la cort, macar sa fac ceva , sa nu stau degeaba, sa-mi creez iluzia de a fi folositoare la ceva.Dupa ce am intins cortul si am asezat sacii de dormit, dau sa-mi aprind o tigare, ma caut in buzunare , in geaca , nimic.Sa vezi ca a plecat Clau cu singura bricheta pe care o aveam , mai sa fie, nu cred , ca stia ca o sa o mustruluiesc daca imi face una ca asta.Drept urmare…dai si cauta, am intors rucsacul pe dos nu o data , ci de doua ori , poate prima data mi-o fi scapat ceva , cumva.Nimic, parca intrase in pamant bricheta.Ma si gandeam , sa vezi ce ii fac cand vine, ooo, o sa o fac sa nici nu mai puna mana pe bricheta!Stau eu si ma gandesc, poate o fi ramas in rucsacul ei , dar acum alta problema, cum sa caut eu in rucsacul ei?Nu imi permit, nu se face asa ceva…stau imi fac curaj , spunandu-mi ca o sa inteleaga , ca doar cautam bricheta, si ca nu as fi facut asa ceva in orice alta situatie.Mi-am facut curaj , de parca m-as fi apropiat de portile iadului , asa ma apropiam de rucsac…usor, usor cu grija , am inceput sa scotocesc prin el incercand sa memorez ordinea obiectelor din rucsac.Nimic!Il mai iau inca o data la puricat , doar doar mi-o fi scapat printre degete , de data asta putin mai energic , vazand cum sansele de a gasi amarata aia de bricheta scad.Rezultatul previzilbil:iar nimic!Am pus hainele la loc in rucsac si am inceput sa dau tarcoale cortului , doar doar o trece timpul mai repede.Dupa o ora apare si Clau, fericita nevoie mare , povestindu-mi ce frumos e sus, cum ca s-a intalnit cu nush ce turma si cu niste exemplare superbe de ciobanesti romanesti.Eu nimic, scoate bricheta ca nu mai pot.Ea..pai nu cred ca e la mine.”in alta parte nu are unde, am intors cortul cu fundul in sus de doua ori, cauta-te , ca te pap cu fulgi cu tot!”.Nu avea cu cine sa se intelega saraca, si-a intors toate buzunarele pe dos,nimic!Devenea enervanta situatia.Si eu si ea vroiam o tigara, ingrozitor..sper sa nu fi trecut nimeni prin asa ceva , dar cred ca e cam imposibil , oricarui fumator I se intampla cel putin o data asa ceva.Am inceput amandoua sa scotocim cortul doar doar om gasi singura bricheta pe care o aveam.Iar nimic.Deja devenea ciudat.Pana la urma ne-am intins resemnate in cort.Si cum stateam asa lungite, nu stiu cum duc eu mana spre buzunarul de la pantaloni, si..ca sa vedeti , nu stiu cand se strecurase acolo bricheta mica si rosie (aveam ceva clar cu culoarea rosie in aceasta tura, mai intai bocancii , acum bricheta ce imi tocase nervii).Era randul Claudiei sa ma traga la raspundere, oho , si cu inca ce patos!Dar deh, o meritam cu varf si indesat…
Dup ace am infulecat ceva , am iesit din cort sa mai schimbam o vorba cu cei de la refugiu.In afara de noi , locatari temporary ai refugiului mai erau o familie din Constant ace sarbatoreau ziua de nastere a doamnei, si un cuplu de francezi ce ramasesera surprinsi de frumusetea locurilor si ar fi vrut sa mai stea ins anu mai aveau mancare.Ei auzisera ca e cabana , cu locuri de cazare si ce or fi crezut oamenii ca aici e precum la ei , se ofera si masa pe langa cazare.A doua zi , inainte sa plecam si noi si cei din Constanta le-am lasat fracezilor cam toata mancarea ce ne ramasesera de puteau oamenii sa mai stea o saptamana lipsiti de griji.Ei au ramas impresionati de romani , noi am ramas cu rucsacii mai usori pentru drumul de intoarcere.
Seara toti am fost invitati la ziua de nastere a doamnei Otilia.Am incropit un tort dintr-un pachet de biscuriti si o lumanre in mijloc, ceva simplu dar de effect.Nu imi venea sac red cum e sa simti toate sufletele dintr-o incapere intr-o perfecta rezonanta intre ele.Inca o data am ramas muta de uimire in fata spectacolului divin.Eram cu toti Unul, suflete cu adevarat deschise

“Hot tacut , du-ma departe , lasa-mi sufletul pierdut sa se odihneasca in taramul vechilor zei”
Haggard

O ploaie calma si lunga matura strazile orasului de cateva zile, o ploaie ca si cea care cade acum cand scriu, monotona si linistita. Era luna lui mai cand inca vremea se mai juca cu anotimpurile, cand inca zapada crestelor nu disparuse in dare de namol. Orasul cersea soare, eu cerseam sunetul rotilor de fier, cerseam sa aud sunetul acela iar si iar. Nu conta ploaia, soarele, caldura sau frigul, nu conta ce ma insotea in aceasta calatorie. Nu stiam unde ma va gasi ziua de maine si nu a durat mult pana ne-am hotarat unde ne vor duce sinele de cale ferata: Valcea. Si de acolo o sa vedem cum o sa ajungem in satul Barbatesti, iar de acolo sus, sus in crestele Builei. Eram doar doi pierduti pe strazile orasului cand am hotarat sa plecam, si in final doar doi au ajuns pe creste, restul nu au vrut sa vina. Dintre atatia prieteni iar am ramas noi doi……L. Ploua cand am plecat, ploua cand am venit, parca orasul nici nu stia ca am plecat, parca ceilalti uitasera ca am plecat. Doar muntele ne-a intampinat cu un soare ametitor, un soare vesel de mai, neastamparat si schimbator. Pe drumul forestier ce leaga satul Barbatesti de poteca ce duce la manastirea Patrunsa inca se mai vedeau urmele ploilor ce doar cu cateva zile in trecut venisera pe acele taramuri, ploi ce au inceput sa ude iar pamantul de indata ce am inceput urcusul spre manastire. Pamantul argilos a deventi in scurt timp greu de strabatut. Am ajuns la manastire dupa doua ore uzi loarca si namoliti ca porci, insa toate astea nu mai contau atunci cand am iesit in poiana manastirii Patrunsa: spre cer se zareau imensii pereti de stanca ai muntelui iar sus, sus de tot un imens nor imbratisa crestele domoale ale Builei, care inca erau ascunse privirii noastre. Calugarii ne-au invitat in ‘nauntru sa ne incalzim insa nu am indraznit sa intram in acea lume curata si frumoasa cand noi purtam cu noi minciunile si ura lumii. Am mancat cate ceva la adapostul un streasine, am mai asteptat un pic sa se mai potoleasca ploaia si am pornit spre creste, spre refugiul din curmatura Builei. Dupa nici un sfert de ora de mers am intalnit un superb pod de gheata peste un mic parau ce izvora de sus de langa refugiu. Mai sus o turma de mioare. Au urmat indicatiile date cu bunavointa de ciobani exact atunci cand aveam cea mai mare nevoie de ele deoarece cinci minute mai sus se pierdea poteca si marcajul intr-o poiana destul de mare. Am cautat poteca totusi vreo zece minute pana am gasit-o. De acolo mai sus incepea compania peretilor de stanca omniprezenti pe partea stanga a potecii, urcusul din ce in ce mai greu, frumuseti din ce in ce mai mari. In partea dreapta se deschidea din cand in cand o fereastra spre departari, spre trecut. Sus pe creste ne astepta batranul refugiu, ne asteptau visele noastre, apusul de soare si zilele ce urmau sa vina. Spre departari, in jos lasam trecutul, grijile, uitam orasul udat de aceleasi ploi.. Padurea de fag s-a transformat brusc in cea de brad, o padure deasa pe firul aceluiasi parau ce ne tinuse companie inca de la manastire. Inaintam greu pe sub cetina brazilor tineri, plina de picaturile ploii de acum cateva ore. Dupa inca douazeci de minute de urcat pe sub crengile brazilor intram intr-o poiana imensa strajuita de peretii muntelui inalti de zeci de metri. Sus se zarea curmatura Builei strajuita de gigantii impietriti acolo de milenii. Covorul de iarba era taiat pe alocuri de izvoare care isi uneau apele in paraiasul ce ne-a tinut companie pana sus. Am facut cateva poze, am umplut sticlele cu apa si am pornit mai sus spre refugiu. In departarii, acum atat de bine vizibil, se vedeau norii din care curgeau raurile cerului, iar un pic mai departe pe acolo pe unde trecusera cu ceva timp in urma, un imens curcubeu.
Era atat liniste si pace in aceasta ploaie din departari. Oare de ce percepeam atata bucurie in acesti stropi aici pe cand acasa ei imi pareau monotoni si insignifianti? Sa fi fost starea mea de spirit de atunci si de acum sau locul in care ma aflam sau amandoua? Alt om salajuia in mine atunci si alt om gaseam acum aici sus si totusi exista ceva ce ii lega pe cei doi: eu. Iata cat de schimbator e omul…
Am ajuns la refugiu dupa inca douazeci de minute de urcat prin acea poiana invaluita in binecunosutul verde crud al ierbii. Un firav palc de brazi batrani statea intre noi si poiana in care se afla refugiul. Din vechiul adapost se zarea intai acoperisul apoi incet incet aparea si corpul garbovit al refugiului precum al unui batran ce astepta acolo infruntand ninsori si ploi sosirea celor obositi si infrigurati.
Pus intre doi colosi de stanca, intr-o poiana in care se mai vedeau urmele oilor ce isi petrecusera vara anul trecut aici, folosit drept stana, refugiu in fata vremurilor potrivnice sau adapost impotriva animalelor salbatice, vechiul refugiu aduna in el de atata amar de vreme amintiri placute, momente de groaza sau licariri de speranta, aduna langa el prieteni sau ii forma acolo. In fata refugiului, imprastiate in iarba trei scaune improvizate din buturugi groase, atat de simple si de firesti incat parca erau acolo de cand lumea. Nici ele, nici refugiul nu sfidau natura, parca fusesera facurite odata cu muntii astia, salbatici si simpli. Nimic in plus, nimic in minus, doar noi in jurul primusului asteptand dupa ceaiul cald. Intr-o parte se zarea Oltul in departari serpuind, in alta se ghicea creasta Parangului. Incet, incet soarele apune dincolo de creasta Builei, incep sa apara luminile asezarilor umane jos in vale, iar aici sus incet incet refugiul incepe sa capete miros uman, masa se pune, apoi se strange totul la loc, apare un izopren, doua, apoi sacii de dormit. Afara apare lumina frontalei pe masura ce lumina solara scade in intesitate. Un apus de soare cu adevarat salbatic!
Nespus de cald pentru aceasta luna la altitudinea asta! Iata de ce polarele erau sub cap pe post de perna si nu pe noi. Am adormit destul de devreme si de rapid, cu toate ca exista o oarecare teama a pustiului, a salbaticiei. Teama primordiala a supravieturii, teama de natura pe care ajungi sa nu o mai cunosti sau sa nu o mai intelegi dupa atatea zile petrecute in desertul de ciment si asflat al orasului. Parca limbile ceasului se roteau in sens invers, aducandu-ma in timpurile cele vechi cand animalul nu avea frica de om si omul inca mai avea cugetul curat si aspru. Si timpul se pierdea in negurile inceputurilor pana cand in miez de noapte ne-am cunoscut amandoi obarsia.
Erau cam doua ore peste miezul noptii cand Claudiu a iesit in prispa refugiului. Acelasi senin intalnit pe varful Cozia invaluia crestele, aceleasi stele ascunse privirii noastre in orasul mare, straluceau acum atat de intens si aprins de parca in acele clipe isi traiau inceputul sau sfarsitul. La cincizeci de metri de noi, la baza colosului impietrit doi ochii priveau catre Claudiu cu aceeasi mirare si teama cu care Claudiu ii privea. O intanire de o secunda intre acel animal si lumina frontalei, o fractiune de timp care a inglobat in ea toata teama, curiozitatea si atatia ani in care omul a uitat de sine, o secunda care iti dezvaluie despre tine mai multe decat reusesti sa cunosti intr-un an, o secunda atat de rara in viata unui om. Apoi a urmat un sunet in care se amestecau teama si ura acelui animal pentru omul ce indraznea sa ii distruga pacea, un pufait puternic a zguduit valea in timp ce in urma copitelor se auzeau pietre rostogolindu-se spre abisuri, in timp ce un fluierat urmarea goana salbatica a animalului printre stanci.
Fluieratul puternic al lui Claudiu m-a trezit din somn, iar atunci cand am iesit din refugiu nimic nu trada existenta clipelor trecute, natura amutise iar, calmul si pacea pusesera iar stapanire peste imprejurimi. Abia a doua zi seara am aflat ce s-a intamplat cu toate ca banuiam ceva, Claudiu nu mi-a raspuns atunci decat ca fluierase ca sa isi faca cunoscuta prezenta sa nu aiba surprize. Am intrat in refugiu agitata, insa nici eu nu stiam de ce. Iata si instinctul de supravituire care te avertizeaza fara sa poti explica, insa tu sti ca o primejdie este acolo undeva in apropierea ta. Am aflat mai tarziu de la Claudiu ca ramasese afara dupa ce am intrat eu in refugiu inca cinci minute pentru ca nu avea puterea sa mearga: ”Am ramas acolo cu privirea pierduta in departari spre directia in care intalnisem acei ochii, sprijinit de balustrada prispei incercand sa-mi controlez piciorele care inca tremurau puternic. Abia dupa cateva minute bune am reusit sa recapt control deplin aspupra corpului. Adrenalina inca isi mai facea simtita prezenta in tot corpul cand m-am bagat in sacul de dormit, insa somnul a venit repede, mai repede decat ma asteptam dupa un asemenea soc.Un somn adanc si odihnitor cum rar mi-a fost dat sa am. Nici acum nu stiu ce a fost in acea noapte, insa am o vaga banuiala, nu poate sa fi fost altceva decat o capra neagra, nu are cum sa fi fost altceva!”
Dimineata, si inca ce dimineata! Era ora sapte dar soarele stralucea ca spre amiaza aducand pe razele lui fluxul acela ametitor de viata, imprastiind in aer energia pe care toti o cunoastem atat de bine atunci cand pasim pe cararile inaltimilor, dupa care tanjim in orele pierdute de acasa. Fiecare o simte, o iubeste sau o uraste in felul lui, insa toti avem parte de aceiasi experienta, depinde fiecare ce vrea sa simta si cat vrea sa simta.
Am parasit refugiul in graba, l-am uitat, l-am tradat ca pe un prieten vechi, fara remuscari sau regrete, stiind unde suntem si unde vrem sa ajungem. Poteca se prelingea printre stanci si crengi de brazi, sus, tot mai sus pana ce nu a mai existat “mai sus”. Doar linia crestei se contura domoala si plesuva in fata noastra presarata cu stanci albe, asemeni turmelor de mioare ce strabateau inaltimile Carpatilor de la Est la Vest. Varfurile se perinda prin fata noastra unul cate unul, in departari creasta Fagarasului asmutea fiorul iernii moarte indemnand la credinta si respect, aducand la suprafata din negurile timpului imaginea strabunilor geti, cei mai temuti aparatori ale acestor pamanturi.
Vantul inaltimilor imi umfla narile, vantul acela salbatic, ingreunat de mirosurile ciutelor si al miilor de lacramioare si barnduse, vantul care poarta salbaticia pe coama aripilor sale invizibile, vantul care ia o parte din tine si apoi pleaca mai departe pentru a spune si altora ca tu esti acolo, intrusul, strainul pe acele meleaguri …………….
Poteca se strecura usor spre inaltimi, trecand la mai putin de zece metri de principalele varfuri. Am lasat rucsacii jos, si am pornit mai usori cu zece kilograme spre varful Albu. Urci, incet, incet panta pe unde pasii te poarta pana vezi ca nu mai ai unde urca, si atunci te intampina salbatic ca un nebun vantul ce urca dinspre nord maturand si modeland peretele vertical ce incepe de sub picioarele noastre. In ‘nainte hau cat te poate lasa inima sa vezi, ‘napoi drumul pe care ai venit, lung si greu, il vezi pe tot, il descompui incerci sa iti readuci aminte cum a fost sa retraiesti senzatiile pe care le-ai simtit ieri cand te aflai acolo jos undeva, insa intr-un fel parca nu mai e la fel, nu mai reusesti sa vezi cu ochii de ieri, umili si obositi, acum esti arogant si increzator in fortele proprii, nestiind ca peste cateva ore te vei uita in sus supus si umil in fata mariei sale, Muntele.
Am parasit refugiu de dimineata fara a mai manca ceva, am stabilit sa mancam sus, unde meritam sa facem un popas. Asa ca pe unsprezece faceam salata cu rosii, castraveti, sare si ceapa verde pe vf. Buila, si a fost una dintre cele mai bune salate pe care le-am mancat. Spre Est ne astepta primul varf din creata Vanturaritei, cu o creasta atat de diferita de cea pe care eram noi, o creasta salbatica, colturoasa, stanca taiata adanc, brazdata de jepenis. Departe spre est, Fagarasul inca purta coltii de gheata sus pe creste, putin mai la sud spre orizont, aproape confundandu-se cu el, Bucegii pastrau si ei o mica parte din iarna aproape moarta.
Am ridicat rucsacii in spate si am inceput sa coboram spre sa. Acolo urma sa luam decizia care ne haituia de dimineata: continuam pe Vanturarita sau coboram spre Pahomie. Decizia aceea nu ne-a apartinut noua, era deja luata cand am ajuns la indicatoarele ruginite din sa. Nu stiu cine si cand a luat-o dar poate ne-a salvat viata.
Un soare ametitor scalda masivul, nori rabufneau precum un gheizer dinspre partea sudica prin valea ce cobora din sa, un spectacol ametitor si un pic inspaimantator. Insa in cateva minute cerul era iar liber de orice culoare, devenise cristalin, doar spre departari nori spulberati de vant sub forma unor sageti orizontale taiau vazduhul. Ne uitam unul la altul, purtand intrebarea in suflet: ce facem?, iar raspunsul a venit de la sine: coboram!
Am inceput cel mai periculos drum din viata mea de pana atunci. Poteca, la inceput o ghiceam destul de usor, apoi dupa cateva sute de metri din ce in ce mai greu gaseam marcajul, punctul galben devenea din ce in ce mai sters pe stancile acelea albe. Mergeam paralele unul cu altul, intre noi erau 50 de metri, cateodata si mai mult, cautand marcaj dupa marcaj. Apoi a venit coborarea din ce in ce mai accentuata. Stanca era umeda, iarba uda, panta avea in unele locuri si peste saizeci de grade inclinare. A venit apoi inceputul acela de serpentina, erau o cotitura taiata in stanca. Claudiu era in fata mea cam cu 10-15 metri. Am pus primul picior jos (intre picioare era o diferenta de nivel de 50 de cm), iar cand am incercat sa il pun si pe al doilea s-a produs inevitabilul: calcaiul mi-a alunecat pe stanca umeda, mi-am dat seama de impactul care urma, am realizat ca nu am cum sa amortizez sau sa redresez caderea, nu am putut sa fac nimic altceva decat sa ma rasucesc in aer asa incat sa cad cu rucsacul spre partea dinspre perete, altfel rucsacul m-ar fi tras cu usurinta in prapastie. Am cazut cu partea stanga a capului intr-o stanca si am ramas acolo neputandu-ma misca, asteptandu-l pe Claudiu. Din instinct mana dreapta s-a miscat spre tampla stanga. Pe moment durerea nici nu a existat, ci doar spaima. Acolo unde era Claudiu nu a vazut cum am cazut, a auzit doar alunecarea mea, pietrele desprinzandu-se. Cand s-a intors el eu deja eram jos. Statea si astepta sa ma ridic, cum faceam adesea. Abia cand am strigat la el a inteles ca s-a intamplat ceva, a lasat ruxacul jos, si a dat sa vina spre mine, insa rucsacul lui a inceput sa alunece nebuneste in jos, manat de propria-i greutate. S-a intors dupa el, a fugit, a reusti sa il ajunga apoi a venit spre mine, inca nestiind ce se intamplase cu mine. Abia cand a ajuns langa mine a inteles, vazand tampla mea inca lipita de stanca rece. Cand m-am ridicat a inceput durerea, din ce in ce mai acuta, apoi cu cat mergeam mai mult cu atat mai mult mi se disipau instinctele. Ma dezechilibram si cadeam direct, fara a incerca sa compensez o alunecare pe care cu cateva minute inainte nici nu o luam in consideratie, care se compensa de la sine. Asa s-a transformat o coborare de zece minute in una de o jumatate de ora. Am ajuns cu greu intr-o poiana, cam la 200 de metri mai jos de sa. Acolo am pierdut marcajul. S-a chinuit Claudiu sa gaseasca marcajul din nou, insa in paienjenisul de poteci sau urme de poteci mai vechi, probabil facute de ciobani a fost imposibil. Mai tarziu am aflat ca traseul se contiuna spre stanga poienii, insa la cum arata povarnisul nu ne-ar fi trecut atunci prin minte sa cautam pe acolo. Pana la urma a gasit un marcaj sters spre dreapta, insa acela a fost ultimul marcaj pe care l-am vazut de atunci. Am mers spre dreapta, pe curba de nivel apropriindu-ne de vagauna care incepea de sub saua dintre Buila si Vanturarita. La un moment dat ne-am dat seama ca ne-am ratacit. Aveam o harta mai veche la noi, insa am aflat mai traziu ca pe vremea cand a fost facuta harta era interzis punerea scarii la care a fost facuta harta. Am incercat sa ne dam seama pe ce vale este poteca insa din lipsa scarii a fost imposibil. Ne-am asezat pe o stanca, incercand sa luam o decizie. Din fata noastra spre vale se auzeau voci, am strigat, insa nu am primit nici un raspuns. Vocile veneau dinspre padurea din fata noastra care incepea cam la 3-400 de metri de unde eram noi. Am crezut ca erau localnici veniti la lemne. Aveam doua posibilitati: sa mergem spre padure sau sa coboram pe valea de sub sa. Jos sub noi se vedea serpuind drumul foresier care facea legatura dintre Pahomie si Patrunsa. Bazandu-ne pe principiul: o vale nu se termina niciodata, am luat o hotarare care atunci ni se parea riscanta, insa cat de cat mai sigura decat cealalata oprine, coborarea prin vale, cu toate ca dinspre padure ni se parea ca vin vocile. Ne aflam pe partea stanga a vaii, la inceputul unei vai anexa, care dadea in valea principala pe care vroiam noi sa continuam coborarea, sperand ca acest traseu ales de noi sa fie perpendicular pe drumul forestier.
Valea pe care am inceput sa coboram era tapetata cu iarba uda, pe care se putea aluneca usor. Am dat drumul la rucsaci si apoi am inceput sa coboram si noi, incet si greu, descriind serpentine mici in incercarea noastra de a ramane in picioare. Sub iarba se ascundeau pietre ascutite, instabile, ceea ce facea coborarea un chin. Eu cel putin am coborat mai mult pe fund nereusind sa prind priza stabila sub picioare, miscandu-ma si mai incet, ne mai avand puterea de reactie de din’naintea cazaturii. Partea stanga a fetei se umflase deja devenind dureroasa la atingere. Pe ultima portiune a vaii anexe am coborat pe grohotis. Cand am ajuns in sfarsit in valea principala eram deja epuizata, genunchi imi tremurau si abia mai imi puteam tine echilibrul. Am decis sa schimb bocancii mei cu cei ai lui Claudiu (aveau tapla vibram, insa erau cu 4 numere mai mari), crezand ca ma vor ajuta mai mult in stabilitate. Am luat trei perechi de sosete in picioare, si am inceput sa coboram, Claudiu in fata cu rucsacul lui in spate (avea cam 15 kg) si cu al meu in mana (al meu avea 10 kg). Nici acum nu stiu cum a reusit. Mergeam sprijinindu-ne de peretele de stanca incercand sa calcam cat mai putin posibil pe grohotisul instabil care pava valea. Se mergea greu, incet. Ne-am oprit sa bem putina apa si sa mancam un baton de ciocolata si sa verificam harta, sa ne dam seama unde o sa ne scoata valea pe care mergeam. Atunci am realizat ca pierdusem harta undeva mai sus, probabil pe valea anexa intr-una dintre cazaturile mele. Atunci a fost pentru prima data cand am avut o busola cu noi, asta a fost un noroc chior, ar spune unii. L-am sunat pe fratele lui Claudiu, care era acasa cu harta in fata incercand sa ne ghideze cumva. Acum vocile se auzeau de undeva de jos, pe firul vaii. Am strigat iar, am fluierat, insa nici un raspuns. Era frustranta situatia. Am hotarat sa continuam coborarea ce partea dreapta a vaii (parea mai usor pe acolo). Aveam insa de traversat o limba de zapata topita la suprafata din care pe alocuri ieseau colti de stanca din grohotisul de sub ea. Valea fusese maturata de o avalansa sigur, dupa cum arata peisajul (copacii erau rupti de la acelas nivel, unii erau stansi mai jos la baza unor stanci care taiau valea). A traversat intai Claudiu limba de zapada din miscari repezi si singure, taind scari mici in zapada mustind de apa. ”Haide treci, apasa cu calcaiul mult si mergi repede”. Usor de zis, greu de facut. Am inceput sa trec infingand betele cat de adanc puteam, insa nu ma miscam atat de repede precum Claudiu, iata de ce de cateva ori mi-a scapat piciorul, tragand dupa el tot corpul intr-o alunecare violenta. Ultima a pus capac la toate. Eram pe mijolcul limbii de zapada, am alunecat si am cazut, apoi nu m-am oprit din alunecare pornind spre vale cu viteza din ce in ce mai mare. Pe sub mine treceau coltii de stanca sfasiind totul in calea lor. Am reusit sa ma opresc din alunecare cu ajutorul betelor, insa dupa mai bine de zece metri. Atunci a fost pentru prima data in viata mea cand am plans de nervi, eram la capatul puterilor. Eram fleasca, murdara si ma dureau toate, insa a trebuit sa continuam sa coboram, deja era tarziu, iar sus in creasta se adunasera nori negrii brazdati din cand in cand de spectacolul de lumini al naturii. Ne uitam in sus si ne gandeam: acum ar fi trebuit sa fim sus, pe creasta Vanturatitei. In scurt timp am intrat in padure, scapand de spatiul deschis al vaii, atat de expus pe o vreme ca aceea. Dupa cateva sute de metri prin padure am gasit urmele unei turme de oi ce trecuse cu cateva ore inainte pe acolo. Am gasit o poteca ce duce in directia noastra de mers, in prelungirea vaii. Cand am ajuns la drumul forestier a inceput sa ploua torential. Am avut timp sa scoatem pelerinele de ploaie. Sus crapa cerul sub forta imensa a fulgerelor care isi trimiteau sunetele asurzitoare pana in departari. Mergeam pe drum unul langa altul razand:”l-am auzit si pe asta J ”.Nu ma mai durea nimic, nu mai conta nimic. Eram pe drum amandoi, probabil la cativa kilometrii de manastirea Pahomie si asta era suficient.
La un moment dat, drumul dupa un ocol amplu a iesit intr-un luminis. De acolo se putea vedea clar pe unde coborasem noi, dar si cea de-a doua varianta pe care acum vedeam clar cat de inspirati am fost ca nu o alesesem: varianta prin padure se termina probabil dupa o jumatate de kilometru sau poate putin mai mult cu un perete vertical de 7-800 de metri. Era imposibil de coborat pe acolo cu echipamentul pe care il aveam noi. Dupa inca zece minute de mers pe drum am ajuns la manastire. Era 17:30. Sus, crestele erau inca in norii lovite aprig de fulgere, insa unde eram noi ploaia se oprise cat de cat. Cand am ajuns noi in curtea manstirii nu era nimeni. Apoi am realizat ca nimerisem exact in timpul slujbei.
Am lasat rucsacii jos si ne-am intins fiecare pe cate o banca. A aparut o masina de teren la poarta manastirii. Au coborat patru persoane, unul dintre cei din masina cred ca facea parte din salvamontul din Valcea. Ne-au intrebat de unde venim, insa la cum aratam amandoi nu era prea greu de ghicit. Am avut un noroc formidabil cu cei cu masina. Ne-au dus pana in gara in Valcea fara sa ne ceara ceva. Imi pare rau ca nu mai stiu cum ii chema, insa le suntem amandoi datori pentru ajutorul acordat (ne astepta un drum de 20 de km pana in satul cel mai apropiat). In gara am urcat in primul tren (ducea spre Cozia) pe care l-am gasit. In gara de la poalele Coziei s-a dat jos cu noi inca o persoana. Am zis sa ne incercam norocul, l-am intrebat daca stie unde putem gasi cazare, si am avut iar un noroc imens (era deja seara, afara ploua, aceeasi ploaie deasa de pe drumul forsestier): avea o camera pentru cazare chiar dansul, si era la 2 minute de gara. Nici nu am mai stat pe ganduri, am intrat in casa, erau in acea camera doua camarute mai mici, una principala cu doua paturi si inca una mai mica cu un pat. Am dat 150000 de persoana pentru o noapte la caldura. Ne-am trezit a doua zi pe la 12 dupa un somn adanc si atat de mult asteptat. Afara soarele ametitor nu prevestea cu nimic furtuna ce avea sa se abata peste cateva ore iar asupra muntilor. Am plecat pe seara, lasand in urma muntii ce isi purtau povara grea a norilor si o promisiune de a parcurge si creasta Vanturaritei. A doua zi aveam tampla si obrazul stang negru.

======= am primit acum cateva zile un jurnal de la o tipa... foarte tare jurnalul ======

“Dis de dimineata au iesit pe drumuri
calde si desculte, primele ninsori
Bate dinspre munte vifor de parfumuri,
degetele tale-s teascuri pentru flori
Peste dor ciobanul, coborand la stana
de la gura sobei, mirosind a lut
Mestecand in tuciuri soarele si luna
si ceva ninsoare buna de baut.”

Haidem in Retezat, intr-un decembrie cald si ploios, asta cel putin la noi in Craiova. Cu o luna ‘nainte prinsesem prima zapada in Parang, incercaseram noi atunci o tura pe zapada dar a fost in zadar; viscolul, ceata si lipsa experientei in turele de iarna au curmat aceasta tentativa. Aveam insa vointa! De fapt aveam mult tupeu pentru echipamentul nostru, asa cum zicea Mihai la poalele Carjei acum o luna in mijlocul unui superb white out. Toate bune si frumoase insa abia se deschisese apetitul pentru turele de iarna. Primisem o lingurita si eu vroiam tot tacamul (“si l-am avut cu varf si indesat !”). Eh , dar sa o luam de la inceput, ca doar asa e frumos, nu ?
Ocazia a venit repede, in zece ale lunii decembrie, ziua de nastere a lui Laviniu, “hai sa mergem la munte”, a zis unul , “hai” am zis toti , “hai in Retezat a zis Laviniu” , “haidem!”, “la Gentiana” a zis Irina, “”la Gentiana sa fie atunci” am zis noi. S-au facut rucsacii, s-a pregatit plecarea, joi noaptea toti in gara, zgribuliti si infofoliti asteptam cuminti trenul spre Petrosani, celebrul personal. Drum intins ne asteapta acum, drumul spre munte purtati de omida metalica. Ne-am oprit abia sambata dimineata pe la noua in Ohaba de sub piatra. De aici, un microbuz ne-a dus mai departe pana la cabana Carnic si de acolo drum intins.

“Învatã de la vultur când umerii þi-s grei
Si du-te la furnicã sã vezi povara ei
Învatã de la greier când singur esti sã cânti
Învatã de la lunã sã nu te înspãimânti”

Drumul forestier era pavat cu gheata peste care din cand in cand poposea cate un strat subtire de zapada. Cu un bat in mana, rucsacul in spate si cu Ovidiu langa mine, hai taica sus, incet, incet si cu partile dorsale innegrite (am alunecat de cateva ori zdravan J ). In fata muntele se deschidea incet incet in fata mea , sub picioare podea de gheata , in stanga raul involburat ce forma pe alocuri cascade de gheata , in dreapta mea Ovidiu alegand drumul cel mai usor printre raurile de gheata de pe drum , iar in spate ceilalti. Incet, incet am ajuns la un indicator ce ne trimitea pe o poteca spre cabana Pietrele in timp se drumul contiuna pe dreapta spre aceasi destinatie. Si ce imbietoare parea poteca aceia in comparatie cu linistitul drumeag.La acea rascruce am facut un mic popas.Dare albe vesnic in urcus plecau spre cer din urma noastra, abur alb descria drumul fiecaruia, asemenea unui papiote de ate rostogolindu-se spre cer.
Si-am tras zdravan pana sus pe poteca, mai ales baietii, au tras de sticlele de vin oltenesc, carate pentru sarbatorit. La capatul ei am gasit doua bancute, spate la spate iar deasupra lor un mic acoperis. Ne-am prabusit acolo si am scos cate ceva de mancare din rucsac. Doar, doar s-or face mai usoare….da de unde, am fi vrut noi. In fata se vedeau acoperisurile de la casutele din fata cabanei Pietrele. Am pornit spre Gentiana, cu suflul obosit si cuget cald, incet, incet om ajunge sus. Coloana era deschisa de Mihai (avea cel mai usor rucsac dintre noi doar 35l), apoi Ovidiu purtand “cuierul” lui in spate (un rucsac de care ii facusem eu rost , un rucsac care isi daduse duhul acum multi ani , in alte vremuri si in alti munti , veritabilul rucsac cu cadru metalic.L-am poreclit cuierul pt ca de o parte si de alta atarnau de cadrul metalic doua geci.Posesorii gecilor deja atinsesera o temperatura corporala ce nu permitea urcarea in continuare cu polar si geaca ) .In spate Irina invata sa foloseasca coltarii si Laviniu invata sa mearga incet (sacrifici in cuplu, dar toti stim cum e J ).

E dimineata cu noi , pe poteca ce duce spre cer.Picioarele se afunda tot mai mult sub greutatea rucsacilor si sub noi muntele ne poarta pasii mai departe , urmele sunt tot mai apasate , tot mai mici , cu fiecare secunda ce trece neantul ne petrece spre cer , oboseala piere , urcarea e tot mai usoara , gheata e tot mai multa , padurea mai salbatica si noi din ce in ce mai liberi de povara zilelor de acasa.Se urca ametitor, se glumeste in timp ce cate o picatura de sudoare mai ia nastere pe frunte.Nu mai conteaza , deja se simte mirosul de om , se aude glasul unui caine printre cetina brazilor.Pas cu pas se deschide padurea in fata noastra si din neant apare stinghera si pustie Gentiana.Ce iluzie magnifica creaza salbaticia presupusa !Dar iluizia e risipita precum o perdea de fum de glasul cabanierului , salbaticia se pierde in sus si-n jos odata cu izul de lemn ars ,furat de o stinghera adiere .Lasam jos rucsacii in asteptarea intarziatilor.Pentru o clipa imi e cald si bine aici in fata refugiului cat ii privesc din ochii pe cei ce pleaca mai departe cautand salbaticia ratacita mai sus printre creste.Acelas abur alb lasa urme firave dupa trecerea noastra risipind caldura corpului .Un dans subtil poarta darele alburii peste noi si aduce adierea frigului in coaste.Miroase a ceai fierbinte , a lamaie si a tutun , miroase a foc si inca de aici de afara pot sa le miros pe toate ‘nainte de a exista vreo una dintre ele.In scurt timp toate aromele mintii mele pasesc afara spre multumirea tuturor.Cineva isi aseaza bocanii langa soba , altul testeaza patul, unii pregatesc masa , aprind primusul in timp ce urmaresc doua stinghere tigari zgribulite de frig, prin geamul aburit de atata caldura.

“Învatã de la soare cum trebuie s-apui
Învatã de la piatrã cât trebuie sã spui
Învatã de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sã treci.”

Dintr-o data parca totul prinsese viata intr-o dulce amagire umana.Asa I se intampla omului cand ajunge intr-un loc crezut de el uitat , frumos , plapand , nestiind ca asa fusese din totdeauna ,iar prezenta lui aici nu ii confera nimic inaltator locului , nimic din ceea ce nu existase pana in acea clipa.Acelas spirit rasufla din orice stanca ca si pana acum , insa omului I se pare inca odata ca adevarul s-a cuibarit pe aici pe undeva , ca fericirea e si ea ascunsa printre brazi luand cu ea libertatea , si mai crede ca el , doar el , le va gasi. “Uitat de voi , intr-un colt de lume se afla raiul meu si nici unul dintre voi nu face parte din el.In ipocrizia , prostia si marirea care ma inconjoara nu vreau si nu mai pot sa traiesc.” Asa isi zice omul in sinea lui , dar nu stie ca acest paradis nu a fost niciodata al lui ,si nici nu va fi, insa ingamfarea lui il orbeste si nu poate vedea adevarata frumusete ci doar pe cea care o stie , o intuieste , o doreste.El nu poate privi muntele din fata lui decat prin ochii lui .E singur si puternic in fata muntelui ,asa se vede aici jos privind inspre soare insa nu poate vedea soarele privindu-l;vede padurea prinsa de crestele de piatra ale vaii , vede apa cautandu-si drum printre pietre , vede brazii zbatandu-se in calea vantului dar nu se poate vedea pe sine decat prin ceilalti asemenea lui.“Tu stai aici pe veci insa eu sunt liber a cutreiera zarile , esti impunator si vesnic dar eu detin liberul arbitru” ii zice omul muntelui, fara a sti ca libertatea lui e cea pe care muntele I-o acorda cu toate ca de fiecare data cand ii bate potecile ia cu el acasa chiar si pentru o scurta perioada de timp o farama din raiul muntilor.Diferenta insa apare atunci cand la reintoarcere omul stie sa ii dea muntelui ce e al lui sau trece mai departe in ignoranta lui uitand de datoriile trecutului.Muntele nu e al omului ci omul e al muntelui .

M-a furat un somn adanc din acela de maxim doua ore dar mai odihnitor decat unul de 10 ore.Si nu am fost singura in aceasta cruciada a somnului, insa spre surprinderea mea au fost unii care sau opus cu inversunare .M-am trezit brusc , la fel de repede precum si adormisem , patul de deasupra mea (mai degaraba una din blanile din el) fiind pe post de desteptator.Refugiul era cuprins de forfota: cei ce nu adormisera plecasera intr-o mica plimbarica prin imprejurimi si doar ce se intorsesera iar cei doi cabanieri treceau dintr-o camera in alta vorbind la scurt timp in statiile de emisie-receptie.Atunci cand am ajuns noi la refugiu se pregateau de plecare trei tineri care vroiau sa doarma cu cortul la lacul Bucura.Insa toti trei au cazut cand urcau spre saua Bucurei.Cei ce plecasera in mica plimbare in imprejurimi au vazut semnale luminoase inspre saua Bucurei , insa pe atunci nu stiam intelesul acelor semnale si cum se cere ajutor pe munte iar pana a ajunge ei inapoi la refugiu deja fusese anutat salvamontul de catre cei accidentati.Totul se intampla pe la sase seara iar salvamontisiti au ajuns la refugiu trei ore mai tarziu , au baut ceaiul deja pregatit pentur ei si au plecat mai departe spre saua Bucurei.La radio deja se anunta accidentul si cu toate ca afara stratul de zapada nu avea mai mult de 10 centimetri , din aparat se transmiteau informatii eronate (zapada de 40-50 de centimetri ).La trei dimineata aceeas forfota cuprindea refugiu iar.De data asta se intorsesera salvamontisti cu cei trei raniti.Doi dintre ei prezentau rani usoare si au ramas sa doarma in refugiu urmand sa coboarea doua zi cu un salvamontist iar al treilea a fost coborat cu achia in acea noapte , conditia lui medicala fiind destul de grava(fracturi la ambele mainii de la betele telescopice si plaga deschisa undeva in zona capului).Am fost mustrati de catre cei de la salvamont pentru conduita noastra in astfel de momente , dupa ei “turistii trebuie sa aiba grija unul , de ce dormim si nu ne-am dus sa ii ajutam pe cei aflati la nevoie” .Acum va intreb pe voi cum ar fi trebuit sa procedam?Sa plecam intr-un traseu pe care nu l-am facut niciodata , chiar daca aveam harta , cand marcajele erau sub zapada , cand nu stiam unde sa ajungem , nu a veam nici echipamentul nici experienta necesara unei astfel de ture iar afara era deja intuneric atunci cand cei din grupul nostru au vazut semnalele luminoase.Ei au crezut de cuviinta sa se intoarca la refugiu pentru a da de stire ca ceva nu e in regula in conditiile in care refugiul era mult mai aproape decat presupusul loc in care ar fi fost cei accidentati ?Daca am fi plecat mai mult ca sigur ca nu ar fi trebuit sa transporte mai mult de trei raniti.Insa in timp ce salvamontisti la trei dimineata stateau la masa in camera cu soba si mancau , afara , in antreu unde erau –10 grade in achie zacea cel mai grav accidentat.

A doua zi am pornit spre Bucura atat cat ne va permite muntele si echipamentul.A ramas in spate refugiul cazut prada unui grup de pantofari in blugi si caciuli de blana si alte accesorii .O parte din ei au plecat cu noi mai departe .Dupa ce am trecut podetul de mai sus de Gentiana au inceput sa sune mobilele odata cu prima liniuta de semnal.Parinti , prieteni ramasi acasa care aflaserea de accident (“trei studenti in zona Gentiana –asta se spusese la tv ”) , fara a sti daca noi patisem ceva sau nu.Pana la urma toti s-au linistit (a intrat in functiune telefonul fara fir “nu suflati o vorba unde suntem ” asta pentur ca noi plecasem spre aceasi tinta ca cei de ieri , pe acelas traseu, in timp ce parintii ne stiam la refugiu).

Sub noi Transilvania scufundata precum Atlantida sub valuri alburii de ceata , deasupra noastra suspendata in imponderabilitate o alta mare scalda zarile, parca nascuta din haosul primordial ,tragandu-si originile din negura spatiului , iar intre cele doua imense oceane parca oglindite unul in altul , noi purtand pe umeri povara singuratatii.Gasisem aici mai mult salbaticie decat ne dorisem .Linistea absoluta , nemiscarea naturii , apasa din ce in ce mai greu.Parca totul inghetase asa de secole, chiar si vantul amutise.Mergeam pe langa urmele salvamontistilor cimentate in crusta de gheata .Viata fremata langa noi la tot pasul dar iarasi omul nu a fost in stare sa o zareasca.Nici macar atunci cand ne-a aparut sub nas multi dintre noi nu am vazut-o.Abia cand a vazut cineva urmele am realizat cat de amarnic ne inselam in singuratatea noastra.Peste lacul Pietrele se zareau clar urme proaspete de urs .Si de atunci sa dus dracu tacerea noastra.Sa fi auzit ce plamani aveam atunci , vorbeam unul cu altul orice , numai sa nu ti gura inchisa.

“Învatã de la pãsãri sã fii mai mult în zbor
Învatã de la toate cã totu-i trecãtor
Ia seama fiu al jertfei prin-lumea-n care treci
Sã înveti din tot ce piere tu sã trãiesti în veci”.

Incet incet ne-am apropiat de baza seii Bucurei. Aici am facut o descoperire nu prea placuta :am gasit locul unde s-au adapostit cei trei pana la venirea salvamontului precum si semnele accidentului , terifiantele urme facute de cei trei in alunecarea presarate cu pete de sange .Se zareau bandaje improvizate pline de sange inghetat , mai sus pe la mijocul pantei se ghiceau echipamente probabil pierdute de cei trei in alunecarea lor .Mihai a inceput sa urce incercand sa recupereze betele pe care le zarise .A reusit ,insa la coborare a alunecat si el dar a reusit sa intrerupa alunecarea din ce in ce mai rapida pe covorul de gheata ce acoperea trupul muntelui .Dupa doar zece metri de alunecare Mihai avea deja julituri destul de grave la maini .Abia atunci am realizat cum s-au simtit probabil cei trei ,a caror alunecare fusese mult mult mai lunga .Am mai recuperat o frontala si un ceas.Mihai a renuntat a mai continue urcarea , Irina nici in ruptul capului nu ar mai fi facut un pas inainte , Laviniu si Alin nu doreau sa mai urce. Dar trebuia sa fie cineva mot, nu? Claudiu a luat pioletul de tura de la Irina si a pornit dupa cei ce erau deja la jumatatea urcusului (este vorba despre doua persoane echipate cu plastici si pioleti ).Dorinta de a urca a invins.Am plecat pe urmele lui Claudiu , cu betele in mana si cu Ovidiu in urma mea.Am mers incet si sigur , zabovind la fiecare pas incercand sa adancesc cat de mult posibil urmele stiind ca pe ele urma sa cobor.Am inaitat atat cat puteam printre colti de stanca rasariti asemenea unor flori terifinate , pe alocuri patati cu sange.Am continuat sa urcam (eu si Ovidiu) pana la baza unei stanci ancorata acolo asemenea unui contrafort sprijinind peretele de stanca ce de acolo mai sus lua forma unui zid de aparare.Cei din fata noastra ne-au spus sa ne oprim , nu se mai putea inainta , ei fiind prinsi intr-un jgheab de gheata cum am aflat mai traziu .Am ramas la baza acelei stanci , sorbind din privire zarea, cu toti colti ce strapungeau cerul, ascunsi privirii noastre pana atunci.

Iata povestea celor intamplate in continuare deasupra noastra (patania lui Claudiu):” Pe vf din dreapta noastra (Bucura 2, parca) erau 2 alpinisti care escaladau peretele. Noi eram fara coltari si, in curand, ne-am dat seama ca nu avem cum sa inaintam. Insa, am gasit cateva lucruri pierdute de cei 3 tineri in caderea lor.Unul din coechipierii mei, Mihai, inaintand pt a recupera 2 bete pierdute de ei, a alunecat si el la vale si s-a julit putin la mana. Atunci am inteles ca inaintarea e imposibila. Ne-am oprit, insa, eu si inca 2, Anca si Ovidiu am continuat sa urcam, "pana unde nu mai putem", ziceam noi. Am vazut pe unde a alunecat unul din cei 3, iar
o stanca putin iesita din zapada peste care a alunecat era plina de sange. S-a zburlit parul pe mine. Dar am continuat sa urc. Dupa putin timp, Anca si Ovidiu s-au oprit. Eu, cu pioletul in mana, am continuat urcarea. Desi in fata totul arata "a zapada", era de fapt numai gheata. Fie a plouat, fie s-a topit zapada in trecut, la suprafata... nu stiu care era motivul, dar acum era numai gheata, urma de la vf bocancului fiind aproape invizibila. In fata mea urcau 2 baieti de la un club montan din Bals. Unul din ei era amic al meu, Dan, am urcat cu el in Buila-Vanturarita) si mi-au zis sa nu urc, pt ca nu se mai pot intoarce... ei deja incercau sa se intoarca. Dar mie mi s-a parut usor si am urcat. Proasta decizie. Ajuns langa ei, am inteles ca deja nu ma mai pot intoarce pe unde am urcat. Pana in sa mai erau 40-50 m. Mi se parea atat de usor... atat de aproape. Daca as fi urcat, poate as fi ajuns in sa si as fi vazut paisajul... as fi facut poze. Dar n-as mai fi putut cobora inapoi, singur, fara coltari -> adica fara salvamont. Asa ca am decis sa ma intorc si eu.

Am admirat de acolo peisajul (vf Retezat era bine dezvaluit privirii, invelit inr-un strat gros de gheata, ce semana al naibii de bine cu zapada...) inegalabil! Am incercat sa compar si nu aveam
cu ce! Cei 2 din Bals, continuau anevoie coborarea. Daca nu erau ei, poate ca nu mai eram acum in stare sa scriu acest mesaj... ei mi-au deschis si mie drumul, ei au facut urmele... cu bocancii mei, era imposibil. Cu mana bine stransa pe piolet, cu chinga tensionata la maxim, inaintam incet, si putin nesigur, dupa ei. Pt prima data de cand merg pe munte, mi-au tremurat genunchii, cand am traversat un jgheab de gheata. Pana la urma am ajuns jos, intr-un timp de 4 ori mai lung decat la urcare. La un moment dat nu mai aveam rabdare, si m-am temut ca din graba, sa nu fac vreo greseala. Asa ca mi-am sapat un loc langa o stanca si am stat putin acolo, sa admir peisajul, sa ma linistesc si sa vad pe unde coborau ceilalti. A dat rezultat. M-am si odihnit, mi-am incalzit mai bine mainile si am mancat si ceva dulciuri din buzunar, apoi am coborat. Incepusera sa-mi inghete degetele la picioare si la mana cu care tineam pioletul, asa ca m-am mai oprit putin pe un colt de stanca, sa ma odihnesc si sa-mi frec putin degetele d ela maini. Am coborat pe niste stanci, sa ocolim cele 2 jgheaburi care le inconjurau, si am ajuns jos, la baza, de unde pornisem. Cand m-am vazut jos, eram fericit! Si nu o sa mai urc pe astfel de vreme, de zapada, fara coltari. Mai bine nu mai urc! La coborare am mai vazut un bat pierdut de cei 3, pe care mi-l
aratasera demult cei din grupul meu, dar era prea departe si prea multa gheata trebuia sa strabat pana la el, asa ca am renuntat.

“Învatã de la pãr sã ai statornic trup
Învatã de la flãcãri cã toate-s numai scrum
Învatã de la umbrã sã taci si sã veghezi
Învatã de la stâncã cum neclintit sã crezi.”

Sageti de ger stabateau din ce in ce mai des aerul , trimise sa vesteasca venirea serii .Saua Bucurei se zbatea in sclipiri de aur sangeriu trimise parca de soare drept jerfa muntelui si bucuria lumii razbatea din toate colturile drept multumire Mariei Sale Muntele pentur grija ce le-o purtase celor oropsiti cu o zi in urma.De aceasta data muntele a iertat!
Am poposit in fata refugiului cu povara infrangerii pe umeri si suflul obosit.Gentiana era inca de dimineata sub asediul unei cete de salbatici veniti din inima civilizatiei .Gemea batranul refugiu sub hohotele hoardei barbare , scapara focul in soba umpluta pana la refuz .In acea noapte trebuia sa dormim sus la priciuri, invaluiti in patura groasa a iernii, dar mai inainte de asta inca ceva: La multi ani Laviniu ! pai doar nu carasera baietii degeaba vinul ala nedesfacut pana acum.
Am coborat in camera incalzita intr-un haos total , am scos canile si vinul si-am inchinat in cinstea sarbatoritului , noi si cei doi cabanieri, iar in loc de “noroc” sau “la multi ani” cum toti stim ca se zice atunci cand se ciocneste in cinstea cuiva, cineva a spus “Ohaba!”; si de atunci ohaba a ramas !
Bun vinul , buni oameni care l-au baut insa mai lipsea ceva :aceea atmosfera necesar unui asfel de moment , si cum in cabana nici vorba sa gasim asa ceva (prea multi straini ,galagie), am iesit cu canile pline cu vin afara pe bancutele din fata refugiului.Am stat acolo mult dupa ce vinul disparuse din cani.Am ras , am povestit , am ascultat povestile cabanierilor, le-am spus si noi pe ale noastre si fiecare a luat cu el cate ceva .Ploaia de stele cazatoare au fost artficiile mici noastre petreceri.A ramas stabilit :data viitoare cand venim la Gentiana neaparat sa mai aducem vin din acesta oltenesc , vin de tara ,facut nu pentru a avea ce bea ci pentru a fi cu adevarat o placere ,muncit cu placere , cules cu atentie , un vin innobilat nu de vechime ci de om.
Duminica dimineata doua grupuri isi luau adio pentru cateva zile unii de la altii .Eu , Ovidiu si Claudiu am plecat spre Craiova iar Mihai , Alin , Laviniu si Irina au mai ramas pentur o zi .
Ce scurt e drumul de intoarcere , ce amara e despartirea de ceva drag , cum poti sa ii spui la revedere muntelui?Stie oare cineva cum?Nu am putut decat sa ma uit in spre munte pana cand ochii au inceput sa imi lacrimeze , pana cand intunericul a pus capat despartirii.Eu stiam ca v-oi reveni ori de cate ori v-oi putea insa doar eu stiam asta.

“Învatã de la toate cã toate sunt surori
Cum treci frumos prin viatã cum poti frumos sã mori
Învatã de la vierme cã nimeni nu-i uitat
Învatã de la nufãr sã fii mereu curat”

Ps:versurile fac parte din poemul “Invata de la toate” - lirica norvegiana. Echiapmentul recuperat de noi a ajuns la cei trei studenti din Timisoara. Toti trei au supravietuit si urmau sa revina in Retezat in vara care a trecut.