5.02.03
Ce inseamna cand nu-ti poti trai viata decat pe un fond muzical? Cand parca te trezesti din somn cand auzi o melodie care te inalta? Cand pentru a realiza ceva mai mult sau mai putin maret trebuie sa-ti canti ceva in cap? Cand te apuca disperarea si n-o poti trai pe deplin pana nu-ti vibreaza un distors in cap? Cand nu poti sa scrii in liniste? Cand nimic nu e real daca nu exista o replica dintr-un film care sa descrie starea?
8.02.03
Cum poti sti ce e real? Nici nu se pune inca problema de a afla ce e important. Inainte ca ceva sa fie important, acel ceva trebuie sa fie. Ce faci cand nu simti ca e nimic? Cand te simti sedat, cand totul pare sa fie atenuat? Cand se scurg zilele fara sa-ti dai seama si te intrebi unde si pe ce s-au dus pentru ca tu nu-ti amintesti nimic? Faci totul ca o marioneta, chiar daca tu insuti stapanesti sforile. Te tot intrebi cand o sa te trezesti din visul asta stupid. Ai scurte momente de luciditate care te sperie pentru ca te fac sa te intrebi cum ai ajuns aici si cine sunt oamenii din jurul tau. Iar de cele mai multe ori, momentele astea au loc cand esti intr-un grup mare – cunoscuti sau apropiati – si intamplator nu te baga nimeni in seama, nu esti angajat in nici o conversatie. Stai pur si simplu si te uiti in gol, dintr-o data te trece un fior si ridici privirea... traversezi sau intalnesti priviri care ar trebui sa fie familiare, pe care insa nu le recunosti. Iti vine sa fugi acasa, dar chiar in momentul in care te pregatesti sa te ridici te mai trece un fior si te intrebi ce-i aia acasa?! Enumeri locuri si oameni... te asezi la loc in angoasa de a ajunge acasa si a te simti la fel de sedat si ireal. Partea buna e ca momentele astea sunt scurte... in cateva clipe auzi din nou zumzetul multimii si te pierzi in decor, amintindu-ti replicile.
12.02.03
Cand ti-e frica de marele Necunoscut, sau de marele Neant, de moarte, de nefiinta, cel mai usor e sa te inconjori in vag si incert, plasmuite de adancurile mintii tale, astfel incat sa-ti para relativ nefamiliare, fara sa te inghita, fara sa te pierzi. Ca si cum spatiul din jurul tau e atat de nou si mare si frumos, incat ti-e frica de a nu-l putea cuprinde, de a fi prea mult pentru tine, pentru cat de mic si neinsemnat esti, asa ca nu-ti lasi ochii sa focalizeze... te plimbi in Paradis nevazand decat locul in care urmeaza sa faci urmatorul pas, refuzand sa privesti infinitul si absolutul din jurul tau. Incerci sa-ti refuzi existenta in lume, pentru ca de fapt de ea te temi, nu de nefiinta.
13.02.03
Dragostea e atat de perversa... nu-ti dai seama ca te indragostesti sau cand iti trece, decat cand e deja prea tarziu... si e atat de aiurea senzatia pe care o ai dupa, parca de fapt nici n-ai iubit. Omul care parea sa insemne tot nu mai starneste absolut nimic in tine... insa oricat de stanjenitoare ar fi starea asta, cu toate intrebarile pe care te face sa ti le pui, ea nu inseamna decat un singur lucru... rana s-a cicatrizat, esti gata sa iubesti din nou, de parca ar fi pentru prima data, desi ti-e frica sa incepi sa cauti, pentru ca stii totusi ca nu esti inca pe deplin vindecat.
16.02.03
Lumea se plange ca poarta masti. Toti par sa vrea sa fie ei insisi insa nu reusesc (aberant, nu?!) si se plang patetic de aceasta alienare. Instrainat e doar cel care nu isi alege mastile, cel care nu le sterge de praf nu e atent la ele cand si le pune dimineata. In momentul in care realizezi ca masca face parte din tine, este o prelungire a ta – este o expresie a fetei si nu fardul care o acopera... din acest lucrurile nu pot merge decat ca unse.
Intentionezi sa-ti petreci viata plangandu-te ca totul e gresit, pretinzand ca nu porti nici o masca, sau ca o faci fara sa vrei? Vrei sa treaca toate clipele si zilele pe langa tine, iar tu doar sa te uiti la ele observand – pe buna dreptate! – ca totul e pe dos?
Cat de aberant poate fi sa spui ca lucrurile nu sunt asa cum ar trebui sa fie?! Nu-ti dai seama ca ele sunt exact cum trebuie sa fie?!
Daca te distreaza scrie-le pe dos, canta-le, sculpteaza-le, picteaza-le pe dos... insa nu pretinde ca sti cum trebuie sa fie totul si mai ales nu te mai purta ca si cum asta te-ar indreptati sa lasi chiar si cea mai infima picatura de viata sa se scurga pe langa tine fara sa o sorbi de parca ar fi ultima!
18.02.03
As vrea sa pot face ceva care sa conteze. Atata timp cat nu fac nimic si ma balacesc in lene, ar fi greu. Insa nu simt ca ceva – orice – ar putea conta... Trebuie sa reusesc intai sa ies din starea asta lipsita si lipsitoare de sens, iar asta nu se poate face decat daca eu dau sens celor ce ma inconjoara si mie insami.
Tot incerc sa-mi gasesc un reper pentru a face o tabula rasa... momentan e stabilit la momentul in care voi fi stabilita la „casa mea”. Oare asta nu e o amanare? O evitare? Din moment ce stiu ca acest mutat se va intampla in mod cert, nu ar trebui sa depind direct de el... ar trebui sa ma simt ca si cum s-ar fi intamplat deja. Intotdeauna se va gasi un loc la care sa ajung, un punct de atins, care sa te scape de cel in care esti.
Ma simt de parca ce s-a intamplat doar acu’ cateva ore s-ar fi intamplat cu ani in urma... aproape ca pare a fi un vis, din care abia m-am trezit... iar daca ma gandesc la ceva care s-a intamplat cu luni sau ani in urma, as putea fi convinsa ca a fost doar un vis, pentru ca desi stiu ca nu-i asa, o simt cu o intensitate care m-ar speria daca n-as fi atat de sedata. Fight Club?
19.02.03
Nu vreau sa mai am de a face cu nici un om. Relatiile cu oamenii sunt atat de solicitante si ametitoare si confuze si consumante... au si momente bune, chiar foarte bune. Dar acum m-am pierdut pe mine din cauza oamenilor si nici un om nu ma poate ajuta... asa ca nu mai vreau sa am nici o legatura cu ei... sa nu mai existe asa cum eu acum nu simt ca exist. O lume doar din natura, muzica si carti in care existenta mea se rezuma la a admira ce e in jurul meu. O lume care sa nu vrea nimic de la mine si atunci sa nu pot vrea nici eu ceva de la ea. Doar sa fiu, sa vad, sa aud. Nu vreau sa ma bucur de ea sau sa fiu fericita... doar sa fiu lasata in pace sa vad, sa aud, sa fiu.
agregate