SANDRA - recente: ianuarie 2003

17.01.03

Nu ma mai leaga nimic de nimeni. Energie necanalizata care inteteste valurile derivei, sau ajuta vantul care ma impinge intr-o directie pe care abia astept s-o descopar.
Pentru prima data nu vreau pe nimeni. Imi vreau doar prietenii si familia si sa fiu lasata in pace, in ritmul si directia mea.
Sunt mai obosita ca oricand. Ma mir si ma intreb care imi sunt limitele.
Nu vreau sa ma mai dezbrac in fata nimanui.
Vreau sa-mi inchid comoara inauntru si sa ma bucur ca doar eu stiu de ea, pentru ca sunt singura care o poate cunoaste si intelege si aprecia pentru faptul ca nu va putea fi niciodata cunoscuta in intregime.
Nu mai vreau sa fiu goala, pentru ca desi resimt jena, nimeni nu-mi poate vedea goliciunea.

23.01.03

E ca un vis… nu un cosmar, doar un vis urat… Vad cum se apropie stalpul, am piciorul adancit in frana, una cu pedala, rotile scartaie, deja nu le mai aud, iar masina continua sa goneasca spre stalp… Stalpul se transforma intr-un copac secular… parca ma simt mai bine asa. Parca a ma infige intr-un copac imens si stufos imi satisface mai mult vanitatea decat a intra intr-un stalp. Am renuntat sa mai trag de volan pentru ca masina avanseaza nestingherita spre copac. Nu pot sa nu il strang totusi, atat de tare incat imi trosnesc degetele. E nostim : pe ele le aud cum trosnesc, unul cate unul, in timp ce franele fac un zgomot infernal pe care il stiu dar nu-l percep. In fiecare secunda simt impactul care imi zdruncina ingrozitor tot corpul, insa masina n-a atins inca pomul. Pe masura ce trec fractiunile de secunda si secundele si minutele si orele si anii, cu fiecare clipita impactul e mai puternic si durerea mai mare. Trec prin copac, desi simt ca el a trecut prin mine. Masina cade in mare cu un “pleosc” dizgratios. Mainile nu mai sunt crispate, dar se agata din inertie de volan. Ma uit prin ceata sarata din jurul meu si ma simt usurata. Ma gandesc cu groaza ca trebuie sa ies. As ramane. Ma intreb ce ma impiedica… ce m-ar putea impiedica sa raman pe scaun, cu piciorul pe frana, cu mainile infipte in volan, alunecand usor spre fund? Sunt linistita. Visul nu e chiar asa rau. Cosmarul incepe abia cand sunt trasa afara, tarata din ceata aia prietenoasa si materna intr-o lume in care gravitatia mi se pare ingrozitor de violenta.

Lasati-ma sa dorm in ceata matii, in adancul ei. Va anunt eu cand sunt gata sa ma intorc pe pamant ca sa fiu trasa in jos. Lasati-ma sa cad. Eu decid cand sa ma ridic. Eu ar trebui sa definesc “destul”… chiar daca voi habar n-aveti pana unde pot sa cad si cat ma pot ridica.

As vrea sa pot croi oamenii din jurul meu pe masura. Unii pe masura mea, altii pe masuri mai mari. M-am saturat de oameni stramti, ingusti, saracaciosi. E frustrant sa-mi vad masura, dar sa n-o pot purta. E chinuitor cand oamenii pe masura ta nu se lasa purtati. E deprimant cand gasesti omul pe masura ta si descoperi un defect care il face de nepurtat. Sau cand patezi, sau rupi un om. Sau cand gasisei omul de masura perfecta si iti dai seama cu stupoare ca te-ai schimbat si nu-l mai poti purta.

Am in mine un bulgare de foc, infasurat intr-un bulgare de gheata, care la randul lui e invelit in vata. Nu-mi da pace. Tot astept ca in orice moment sa ma mistuie focul, sa simt ceva violent si tangibil, sa-mi pot striga o suferinta concreta si descriptibila. In loc de asta, valuri de cald si rece, atenuate intr-un moale libidinos si gretos de vata. Ca atunci cand dai cu toata forta un pumn intr-o perna, si in loc de durere si zgomot, doar furie crescanda si un sunet infundat.
Cand beau sau fumez, stapanesc focul sau gheata si le imprastii pretutindeni in jurul meu. Cand ma trezesc a doua zi ma sufoc in vata.

24.01.03

Varful de lingurita pe care nu poti sa te abtii sa-l pui desi stii ca ai pus exact cat zahar trebuie. Ultimul paragraf pe care il citesti inainte sa adormi, desi ochii ti s-au inchis deja si nu mai poti gandi. Ultimul fum pe care il tragi din tigara desi stii ca o sa-ti arda buzele si nu vei simti decat filtrul. Galbenul pe care il arzi la stop desi stii clar ca atunci cand treci va fi rosu. Ultima haina pe care o indesi intr-o valiza, ultima inghititura dintr-o farufurie cu o inghititura prea plina. Ultima doza… de orice. Un ultim sarut, poate in speranta unui inceput pe care nici nu stii daca ti-l doresti, eventual stii doar ca vrei sa ti-l doresti. O viata intreaga de ultime frimituri care nu fac decat sa te goleasca si mai mult, picatura cu picatura, pana la un ultim strop, in plus.

Ma schimb si ma sperii. Ar trebui sa stiu dinainte cine o sa ajung. Ar trebui sa stiu mai bine cine sunt. Ar trebui sa stiu cel mai bine cine am fost.
Am fost o gramada de oameni, o gramada de locuri, o gramada de amintiri. Am fost vaga ordine si succesiune dintre toate gramezile astea.
Sunt o gramada de confuzie. Un snop de trecut legat la un loc de necunoscutul viitorului. Sunt o gramada de oameni care nu-si gasesc locul si care au prea multe amintiri.

Nu stiu daca totul a inceput din cauza cuiva care m-a legat. Cert e ca de cand ma stiu, incerc cu disperarea unui muribund sa ma leg de orice si de oricine. Sprijinul meu pentru a muta universul e Celalalt.
M-am lovit de un stalp si am uitat cum e sa te legi. O parte din mine se chinuie sa-si aminteasca, gaseste obiectul de care sa se lege, dar din fericire nici ea nu mai stie cum.
Asa am inceput sa ma gasesc. Urmaresc un fir la capatul caruia va trebui sa ucid o fiara… sau mai multe.

Oameni extraordinari isi umplu buzunarele cu gunoaie sigure in loc sa se uite unii la altii. Probabil ca ii orbeste duhoarea.

Totul e vata. Problema cu vata e atenuarea, senzatia ca totul se aude si se simte infundat. Asa ajunge sa nu mai conteze ce faci, pentru ca orice ai face e atenuat, parca simulat, oricat de mult te-ai stradui sa-i dai forta. Vrei sa te bucuri TARE, sa suferi TARE, sa iubesti, sa urasti, sa fii indiferent, orice, doar TARE. Pana si dezgustul ca nu reusesti sa nasti decat copii morti e atenuat.

Iti multumesc ca e atat de usor sa fiu ca tine (B)

Iti multumesc ca ai trezit in mine exact ce-mi trebuia. O cale spre mine. (C)

Te iert pentru toate datile in care m-ai fortat (V)

Te iert pentru toate datile in care m-ai facut sa ma dispretuiesc (B1)

Iti multumesc ca m-am vazut atat de frumos prin ochii tai (B2)

Iti multumesc ca ma cunosti atat de bine (J)

Va multumesc ca m-ati facut. Va iert pentru ca nu va mai puteti privi ca intr-o poza alb-negru de pe un birou.

26.01.03

Asteptare. Daca dormim jumatate de viata, cealalta o asteptam. Astept un tren, astept un film – sa inceapa, sa se intample ceva, sa se termine – astept sa se incalzeasca apa, sa se raceasca… Astept oameni, sa vina, sa vorbeasca, sa se schimbe, sa plece, sa se intoarca. Astept ca tiparul de pe perete sa inceapa sa-mi spuna ceva. Astept sa incep sa vad forme in nori. Astept sa inteleg, macar sa incep sa inteleg… ceva, pe cineva, pe mine, ce mi se intampla. Sunt intr-o camera mica cu pereti capitonati si imi inchipui ca daca am rabdare si astept n-o sa ma sufoc, n-o sa ma mai sugrum singura cu brate impletite, o sa incep sa vad modele in captuseala peretilor care nu vor mai fi asa tari si ma vor lasa sa respir. Astept sa se risipeasca ceata.
Asteptarea este incetarea luptei, sau o pauza in care te gandesti daca merita sau nu sa mai lupti. Asteptarea este aparare. Daca te hotarasti sa astepti refuzi sa simti, refuzi nerabdarea, refuzi deznadejdea, doar astepti. Adica doar esti acolo si cel mai activ lucru pe care il poti face este sa-ti indrepti privirea intr-o directie.
Amagirea. O asteptare fortata. Iti indrepti privirea atat de tare intr-o directie incat incepe sa te traga. Iti tradezi asteptarea inaintand.