scris - 5

??.05.02

Depersonalizare. Observarea propriului comportament, propriilor ganduri, trairi, sentimente, cu o detasare undeva intre indiferenta si afectiune. Asa cum ma uit acum in urma cu drag la “eu”-rile care au fost pana acum, la fel ma uit acum la mine, de parca ochiul care vede si mintea care nu judeca au trecut deja de etapa asta din timp si spatiu.
Partea buna este linistea si calmul interior (indiferenta?) care persista peste zbuciumurile si dezordinea exterioara.
Partea rea este ceea ce-mi pare a fi o disparitie a senzatiei / starii de responsabilitate. Imi asum , cu ochiul care vede, actiunile si spusele, insa cea care le face parca nu e responsabila… Oare am fost vreodata?

25.06.02

Din confuzie, haos, tristete cosmica, cadere, delasare, depersonalizare… incepe sa iasa ceva la suprafata… ceva nou care parca sprijina, sustine vechiul schilodit… ceva nou puternic, mai nepasator, mai invatat, care nu mai e dispus sa se lase calcat in picioare, si mai ales nu mai e dispus sa se calce singur in picioare…
“Lasa-ma acum, am ales ce-am ales, chiar daca gresesc e o parte din mine”
Vreau sa pot striga, sa ma pot certa, sa ripostez, sa raspund, sa explodez, sa ma arunc in gol si in loc de atrocea cadere sa zbor, cu o viteza incredibila.
Din depersonalizare incep sa devin Eu, un alt Eu, un nou Eu, mai aproape de Eul ideal… Lasand la o parte abureala psihologica chiar incep sa ma plac mai mult… de fapt incep sa ma apreciez, sa ma ascult, sa ma inteleg, sa ma ajut, sa ma sustin, sa ma respect si s-ar putea sa ajung chiar sa ma admir.
Dupa o seara foarte ciudata – o revelatie de cacat si o combinare seaca – parca renasc, parca ma trezesc dintr-un somn care deja se prelungise prea mult… nu mai lenevesc in pat… ma ridic si…

11.07.02

Inca ani si ani de zile pentru ce??? Pana unde?
Aceeasi singuratate, doar alte fete… cate o speranta, cate o traire si in rest doar rutina ca sa nu doara, ca sa nu mor inghitita de golul asta pe care nu pare sa-l poata umple nimic… Ti se pare… apuci sa rasufli o data si incepi sa zambesti si se goleste de mii de ori mai repede decat s-a umplut si prin asta golul devine de fiecare data mai mare si mai greu de umplut… pana cand? Am obosit!!! Singura persoana pentru care contez in adevaratul sens nu ma lasa sa mor, sa ma odihnesc!!! Si totul devine strain, oamenii ma sperie, ar putea sa ma rupa atat de usor, ma sperie si ca nu-si dau seama de asta… imi vomit dezgustul pe prostia lor.
INCA O ZI??? CUM??? CU CE??? La “cu cine” renunt… nu e nimeni… doar umbre de “cineva” care se schimba si dispar cat ai clipi…
Cum inca o zi cand eu incerc sa ma las rupta in seara asta dar nu ma rup pana la capat… doar cat sa agonizez… cat sa schiopat si sa ma impiedic pana incepe o noua zi in care iar mor in normal…

12.07.02

Adun bucatile si le lipesc… scutur sarea cu un zambet chinuit… imi pun inima intr-o cutie si sper s-o pot tine acolo pana doare mai putin… Sper sa gasesti cheia, sa imprastii bucatile si sa le adunam impreuna fara lacrimi… doar cu zambete plutitoare…

5.02.03

Ce inseamna cand nu-ti poti trai viata decat pe un fond muzical? Cand parca te trezesti din somn cand auzi o melodie care te inalta? Cand pentru a realiza ceva mai mult sau mai putin maret trebuie sa-ti canti ceva in cap? Cand te apuca disperarea si n-o poti trai pe deplin pana nu-ti vibreaza un distors in cap? Cand nu poti sa scrii in liniste? Cand nimic nu e real daca nu exista o replica dintr-un film care sa descrie starea?

8.02.03

Cum poti sti ce e real? Nici nu se pune inca problema de a afla ce e important. Inainte ca ceva sa fie important, acel ceva trebuie sa fie. Ce faci cand nu simti ca e nimic? Cand te simti sedat, cand totul pare sa fie atenuat? Cand se scurg zilele fara sa-ti dai seama si te intrebi unde si pe ce s-au dus pentru ca tu nu-ti amintesti nimic? Faci totul ca o marioneta, chiar daca tu insuti stapanesti sforile. Te tot intrebi cand o sa te trezesti din visul asta stupid. Ai scurte momente de luciditate care te sperie pentru ca te fac sa te intrebi cum ai ajuns aici si cine sunt oamenii din jurul tau. Iar de cele mai multe ori, momentele astea au loc cand esti intr-un grup mare – cunoscuti sau apropiati – si intamplator nu te baga nimeni in seama, nu esti angajat in nici o conversatie. Stai pur si simplu si te uiti in gol, dintr-o data te trece un fior si ridici privirea... traversezi sau intalnesti priviri care ar trebui sa fie familiare, pe care insa nu le recunosti. Iti vine sa fugi acasa, dar chiar in momentul in care te pregatesti sa te ridici te mai trece un fior si te intrebi ce-i aia acasa?! Enumeri locuri si oameni... te asezi la loc in angoasa de a ajunge acasa si a te simti la fel de sedat si ireal. Partea buna e ca momentele astea sunt scurte... in cateva clipe auzi din nou zumzetul multimii si te pierzi in decor, amintindu-ti replicile.

12.02.03

Cand ti-e frica de marele Necunoscut, sau de marele Neant, de moarte, de nefiinta, cel mai usor e sa te inconjori in vag si incert, plasmuite de adancurile mintii tale, astfel incat sa-ti para relativ nefamiliare, fara sa te inghita, fara sa te pierzi. Ca si cum spatiul din jurul tau e atat de nou si mare si frumos, incat ti-e frica de a nu-l putea cuprinde, de a fi prea mult pentru tine, pentru cat de mic si neinsemnat esti, asa ca nu-ti lasi ochii sa focalizeze... te plimbi in Paradis nevazand decat locul in care urmeaza sa faci urmatorul pas, refuzand sa privesti infinitul si absolutul din jurul tau. Incerci sa-ti refuzi existenta in lume, pentru ca de fapt de ea te temi, nu de nefiinta.

13.02.03

Dragostea e atat de perversa... nu-ti dai seama ca te indragostesti sau cand iti trece, decat cand e deja prea tarziu... si e atat de aiurea senzatia pe care o ai dupa, parca de fapt nici n-ai iubit. Omul care parea sa insemne tot nu mai starneste absolut nimic in tine... insa oricat de stanjenitoare ar fi starea asta, cu toate intrebarile pe care te face sa ti le pui, ea nu inseamna decat un singur lucru... rana s-a cicatrizat, esti gata sa iubesti din nou, de parca ar fi pentru prima data, desi ti-e frica sa incepi sa cauti, pentru ca stii totusi ca nu esti inca pe deplin vindecat.

16.02.03

Lumea se plange ca poarta masti. Toti par sa vrea sa fie ei insisi insa nu reusesc (aberant, nu?!) si se plang patetic de aceasta alienare. Instrainat e doar cel care nu isi alege mastile, cel care nu le sterge de praf nu e atent la ele cand si le pune dimineata. In momentul in care realizezi ca masca face parte din tine, este o prelungire a ta – este o expresie a fetei si nu fardul care o acopera... din acest lucrurile nu pot merge decat ca unse.
Intentionezi sa-ti petreci viata plangandu-te ca totul e gresit, pretinzand ca nu porti nici o masca, sau ca o faci fara sa vrei? Vrei sa treaca toate clipele si zilele pe langa tine, iar tu doar sa te uiti la ele observand – pe buna dreptate! – ca totul e pe dos?
Cat de aberant poate fi sa spui ca lucrurile nu sunt asa cum ar trebui sa fie?! Nu-ti dai seama ca ele sunt exact cum trebuie sa fie?!
Daca te distreaza scrie-le pe dos, canta-le, sculpteaza-le, picteaza-le pe dos... insa nu pretinde ca sti cum trebuie sa fie totul si mai ales nu te mai purta ca si cum asta te-ar indreptati sa lasi chiar si cea mai infima picatura de viata sa se scurga pe langa tine fara sa o sorbi de parca ar fi ultima!

18.02.03

As vrea sa pot face ceva care sa conteze. Atata timp cat nu fac nimic si ma balacesc in lene, ar fi greu. Insa nu simt ca ceva – orice – ar putea conta... Trebuie sa reusesc intai sa ies din starea asta lipsita si lipsitoare de sens, iar asta nu se poate face decat daca eu dau sens celor ce ma inconjoara si mie insami.
Tot incerc sa-mi gasesc un reper pentru a face o tabula rasa... momentan e stabilit la momentul in care voi fi stabilita la „casa mea”. Oare asta nu e o amanare? O evitare? Din moment ce stiu ca acest mutat se va intampla in mod cert, nu ar trebui sa depind direct de el... ar trebui sa ma simt ca si cum s-ar fi intamplat deja. Intotdeauna se va gasi un loc la care sa ajung, un punct de atins, care sa te scape de cel in care esti.

Ma simt de parca ce s-a intamplat doar acu’ cateva ore s-ar fi intamplat cu ani in urma... aproape ca pare a fi un vis, din care abia m-am trezit... iar daca ma gandesc la ceva care s-a intamplat cu luni sau ani in urma, as putea fi convinsa ca a fost doar un vis, pentru ca desi stiu ca nu-i asa, o simt cu o intensitate care m-ar speria daca n-as fi atat de sedata. Fight Club?

19.02.03

Nu vreau sa mai am de a face cu nici un om. Relatiile cu oamenii sunt atat de solicitante si ametitoare si confuze si consumante... au si momente bune, chiar foarte bune. Dar acum m-am pierdut pe mine din cauza oamenilor si nici un om nu ma poate ajuta... asa ca nu mai vreau sa am nici o legatura cu ei... sa nu mai existe asa cum eu acum nu simt ca exist. O lume doar din natura, muzica si carti in care existenta mea se rezuma la a admira ce e in jurul meu. O lume care sa nu vrea nimic de la mine si atunci sa nu pot vrea nici eu ceva de la ea. Doar sa fiu, sa vad, sa aud. Nu vreau sa ma bucur de ea sau sa fiu fericita... doar sa fiu lasata in pace sa vad, sa aud, sa fiu.

17.01.03

Nu ma mai leaga nimic de nimeni. Energie necanalizata care inteteste valurile derivei, sau ajuta vantul care ma impinge intr-o directie pe care abia astept s-o descopar.
Pentru prima data nu vreau pe nimeni. Imi vreau doar prietenii si familia si sa fiu lasata in pace, in ritmul si directia mea.
Sunt mai obosita ca oricand. Ma mir si ma intreb care imi sunt limitele.
Nu vreau sa ma mai dezbrac in fata nimanui.
Vreau sa-mi inchid comoara inauntru si sa ma bucur ca doar eu stiu de ea, pentru ca sunt singura care o poate cunoaste si intelege si aprecia pentru faptul ca nu va putea fi niciodata cunoscuta in intregime.
Nu mai vreau sa fiu goala, pentru ca desi resimt jena, nimeni nu-mi poate vedea goliciunea.

23.01.03

E ca un vis… nu un cosmar, doar un vis urat… Vad cum se apropie stalpul, am piciorul adancit in frana, una cu pedala, rotile scartaie, deja nu le mai aud, iar masina continua sa goneasca spre stalp… Stalpul se transforma intr-un copac secular… parca ma simt mai bine asa. Parca a ma infige intr-un copac imens si stufos imi satisface mai mult vanitatea decat a intra intr-un stalp. Am renuntat sa mai trag de volan pentru ca masina avanseaza nestingherita spre copac. Nu pot sa nu il strang totusi, atat de tare incat imi trosnesc degetele. E nostim : pe ele le aud cum trosnesc, unul cate unul, in timp ce franele fac un zgomot infernal pe care il stiu dar nu-l percep. In fiecare secunda simt impactul care imi zdruncina ingrozitor tot corpul, insa masina n-a atins inca pomul. Pe masura ce trec fractiunile de secunda si secundele si minutele si orele si anii, cu fiecare clipita impactul e mai puternic si durerea mai mare. Trec prin copac, desi simt ca el a trecut prin mine. Masina cade in mare cu un “pleosc” dizgratios. Mainile nu mai sunt crispate, dar se agata din inertie de volan. Ma uit prin ceata sarata din jurul meu si ma simt usurata. Ma gandesc cu groaza ca trebuie sa ies. As ramane. Ma intreb ce ma impiedica… ce m-ar putea impiedica sa raman pe scaun, cu piciorul pe frana, cu mainile infipte in volan, alunecand usor spre fund? Sunt linistita. Visul nu e chiar asa rau. Cosmarul incepe abia cand sunt trasa afara, tarata din ceata aia prietenoasa si materna intr-o lume in care gravitatia mi se pare ingrozitor de violenta.

Lasati-ma sa dorm in ceata matii, in adancul ei. Va anunt eu cand sunt gata sa ma intorc pe pamant ca sa fiu trasa in jos. Lasati-ma sa cad. Eu decid cand sa ma ridic. Eu ar trebui sa definesc “destul”… chiar daca voi habar n-aveti pana unde pot sa cad si cat ma pot ridica.

As vrea sa pot croi oamenii din jurul meu pe masura. Unii pe masura mea, altii pe masuri mai mari. M-am saturat de oameni stramti, ingusti, saracaciosi. E frustrant sa-mi vad masura, dar sa n-o pot purta. E chinuitor cand oamenii pe masura ta nu se lasa purtati. E deprimant cand gasesti omul pe masura ta si descoperi un defect care il face de nepurtat. Sau cand patezi, sau rupi un om. Sau cand gasisei omul de masura perfecta si iti dai seama cu stupoare ca te-ai schimbat si nu-l mai poti purta.

Am in mine un bulgare de foc, infasurat intr-un bulgare de gheata, care la randul lui e invelit in vata. Nu-mi da pace. Tot astept ca in orice moment sa ma mistuie focul, sa simt ceva violent si tangibil, sa-mi pot striga o suferinta concreta si descriptibila. In loc de asta, valuri de cald si rece, atenuate intr-un moale libidinos si gretos de vata. Ca atunci cand dai cu toata forta un pumn intr-o perna, si in loc de durere si zgomot, doar furie crescanda si un sunet infundat.
Cand beau sau fumez, stapanesc focul sau gheata si le imprastii pretutindeni in jurul meu. Cand ma trezesc a doua zi ma sufoc in vata.

24.01.03

Varful de lingurita pe care nu poti sa te abtii sa-l pui desi stii ca ai pus exact cat zahar trebuie. Ultimul paragraf pe care il citesti inainte sa adormi, desi ochii ti s-au inchis deja si nu mai poti gandi. Ultimul fum pe care il tragi din tigara desi stii ca o sa-ti arda buzele si nu vei simti decat filtrul. Galbenul pe care il arzi la stop desi stii clar ca atunci cand treci va fi rosu. Ultima haina pe care o indesi intr-o valiza, ultima inghititura dintr-o farufurie cu o inghititura prea plina. Ultima doza… de orice. Un ultim sarut, poate in speranta unui inceput pe care nici nu stii daca ti-l doresti, eventual stii doar ca vrei sa ti-l doresti. O viata intreaga de ultime frimituri care nu fac decat sa te goleasca si mai mult, picatura cu picatura, pana la un ultim strop, in plus.

Ma schimb si ma sperii. Ar trebui sa stiu dinainte cine o sa ajung. Ar trebui sa stiu mai bine cine sunt. Ar trebui sa stiu cel mai bine cine am fost.
Am fost o gramada de oameni, o gramada de locuri, o gramada de amintiri. Am fost vaga ordine si succesiune dintre toate gramezile astea.
Sunt o gramada de confuzie. Un snop de trecut legat la un loc de necunoscutul viitorului. Sunt o gramada de oameni care nu-si gasesc locul si care au prea multe amintiri.

Nu stiu daca totul a inceput din cauza cuiva care m-a legat. Cert e ca de cand ma stiu, incerc cu disperarea unui muribund sa ma leg de orice si de oricine. Sprijinul meu pentru a muta universul e Celalalt.
M-am lovit de un stalp si am uitat cum e sa te legi. O parte din mine se chinuie sa-si aminteasca, gaseste obiectul de care sa se lege, dar din fericire nici ea nu mai stie cum.
Asa am inceput sa ma gasesc. Urmaresc un fir la capatul caruia va trebui sa ucid o fiara… sau mai multe.

Oameni extraordinari isi umplu buzunarele cu gunoaie sigure in loc sa se uite unii la altii. Probabil ca ii orbeste duhoarea.

Totul e vata. Problema cu vata e atenuarea, senzatia ca totul se aude si se simte infundat. Asa ajunge sa nu mai conteze ce faci, pentru ca orice ai face e atenuat, parca simulat, oricat de mult te-ai stradui sa-i dai forta. Vrei sa te bucuri TARE, sa suferi TARE, sa iubesti, sa urasti, sa fii indiferent, orice, doar TARE. Pana si dezgustul ca nu reusesti sa nasti decat copii morti e atenuat.

Iti multumesc ca e atat de usor sa fiu ca tine (B)

Iti multumesc ca ai trezit in mine exact ce-mi trebuia. O cale spre mine. (C)

Te iert pentru toate datile in care m-ai fortat (V)

Te iert pentru toate datile in care m-ai facut sa ma dispretuiesc (B1)

Iti multumesc ca m-am vazut atat de frumos prin ochii tai (B2)

Iti multumesc ca ma cunosti atat de bine (J)

Va multumesc ca m-ati facut. Va iert pentru ca nu va mai puteti privi ca intr-o poza alb-negru de pe un birou.

26.01.03

Asteptare. Daca dormim jumatate de viata, cealalta o asteptam. Astept un tren, astept un film – sa inceapa, sa se intample ceva, sa se termine – astept sa se incalzeasca apa, sa se raceasca… Astept oameni, sa vina, sa vorbeasca, sa se schimbe, sa plece, sa se intoarca. Astept ca tiparul de pe perete sa inceapa sa-mi spuna ceva. Astept sa incep sa vad forme in nori. Astept sa inteleg, macar sa incep sa inteleg… ceva, pe cineva, pe mine, ce mi se intampla. Sunt intr-o camera mica cu pereti capitonati si imi inchipui ca daca am rabdare si astept n-o sa ma sufoc, n-o sa ma mai sugrum singura cu brate impletite, o sa incep sa vad modele in captuseala peretilor care nu vor mai fi asa tari si ma vor lasa sa respir. Astept sa se risipeasca ceata.
Asteptarea este incetarea luptei, sau o pauza in care te gandesti daca merita sau nu sa mai lupti. Asteptarea este aparare. Daca te hotarasti sa astepti refuzi sa simti, refuzi nerabdarea, refuzi deznadejdea, doar astepti. Adica doar esti acolo si cel mai activ lucru pe care il poti face este sa-ti indrepti privirea intr-o directie.
Amagirea. O asteptare fortata. Iti indrepti privirea atat de tare intr-o directie incat incepe sa te traga. Iti tradezi asteptarea inaintand.