scris - 4

“Hot tacut , du-ma departe , lasa-mi sufletul pierdut sa se odihneasca in taramul vechilor zei”
Haggard

O ploaie calma si lunga matura strazile orasului de cateva zile, o ploaie ca si cea care cade acum cand scriu, monotona si linistita. Era luna lui mai cand inca vremea se mai juca cu anotimpurile, cand inca zapada crestelor nu disparuse in dare de namol. Orasul cersea soare, eu cerseam sunetul rotilor de fier, cerseam sa aud sunetul acela iar si iar. Nu conta ploaia, soarele, caldura sau frigul, nu conta ce ma insotea in aceasta calatorie. Nu stiam unde ma va gasi ziua de maine si nu a durat mult pana ne-am hotarat unde ne vor duce sinele de cale ferata: Valcea. Si de acolo o sa vedem cum o sa ajungem in satul Barbatesti, iar de acolo sus, sus in crestele Builei. Eram doar doi pierduti pe strazile orasului cand am hotarat sa plecam, si in final doar doi au ajuns pe creste, restul nu au vrut sa vina. Dintre atatia prieteni iar am ramas noi doi……L. Ploua cand am plecat, ploua cand am venit, parca orasul nici nu stia ca am plecat, parca ceilalti uitasera ca am plecat. Doar muntele ne-a intampinat cu un soare ametitor, un soare vesel de mai, neastamparat si schimbator. Pe drumul forestier ce leaga satul Barbatesti de poteca ce duce la manastirea Patrunsa inca se mai vedeau urmele ploilor ce doar cu cateva zile in trecut venisera pe acele taramuri, ploi ce au inceput sa ude iar pamantul de indata ce am inceput urcusul spre manastire. Pamantul argilos a deventi in scurt timp greu de strabatut. Am ajuns la manastire dupa doua ore uzi loarca si namoliti ca porci, insa toate astea nu mai contau atunci cand am iesit in poiana manastirii Patrunsa: spre cer se zareau imensii pereti de stanca ai muntelui iar sus, sus de tot un imens nor imbratisa crestele domoale ale Builei, care inca erau ascunse privirii noastre. Calugarii ne-au invitat in ‘nauntru sa ne incalzim insa nu am indraznit sa intram in acea lume curata si frumoasa cand noi purtam cu noi minciunile si ura lumii. Am mancat cate ceva la adapostul un streasine, am mai asteptat un pic sa se mai potoleasca ploaia si am pornit spre creste, spre refugiul din curmatura Builei. Dupa nici un sfert de ora de mers am intalnit un superb pod de gheata peste un mic parau ce izvora de sus de langa refugiu. Mai sus o turma de mioare. Au urmat indicatiile date cu bunavointa de ciobani exact atunci cand aveam cea mai mare nevoie de ele deoarece cinci minute mai sus se pierdea poteca si marcajul intr-o poiana destul de mare. Am cautat poteca totusi vreo zece minute pana am gasit-o. De acolo mai sus incepea compania peretilor de stanca omniprezenti pe partea stanga a potecii, urcusul din ce in ce mai greu, frumuseti din ce in ce mai mari. In partea dreapta se deschidea din cand in cand o fereastra spre departari, spre trecut. Sus pe creste ne astepta batranul refugiu, ne asteptau visele noastre, apusul de soare si zilele ce urmau sa vina. Spre departari, in jos lasam trecutul, grijile, uitam orasul udat de aceleasi ploi.. Padurea de fag s-a transformat brusc in cea de brad, o padure deasa pe firul aceluiasi parau ce ne tinuse companie inca de la manastire. Inaintam greu pe sub cetina brazilor tineri, plina de picaturile ploii de acum cateva ore. Dupa inca douazeci de minute de urcat pe sub crengile brazilor intram intr-o poiana imensa strajuita de peretii muntelui inalti de zeci de metri. Sus se zarea curmatura Builei strajuita de gigantii impietriti acolo de milenii. Covorul de iarba era taiat pe alocuri de izvoare care isi uneau apele in paraiasul ce ne-a tinut companie pana sus. Am facut cateva poze, am umplut sticlele cu apa si am pornit mai sus spre refugiu. In departarii, acum atat de bine vizibil, se vedeau norii din care curgeau raurile cerului, iar un pic mai departe pe acolo pe unde trecusera cu ceva timp in urma, un imens curcubeu.
Era atat liniste si pace in aceasta ploaie din departari. Oare de ce percepeam atata bucurie in acesti stropi aici pe cand acasa ei imi pareau monotoni si insignifianti? Sa fi fost starea mea de spirit de atunci si de acum sau locul in care ma aflam sau amandoua? Alt om salajuia in mine atunci si alt om gaseam acum aici sus si totusi exista ceva ce ii lega pe cei doi: eu. Iata cat de schimbator e omul…
Am ajuns la refugiu dupa inca douazeci de minute de urcat prin acea poiana invaluita in binecunosutul verde crud al ierbii. Un firav palc de brazi batrani statea intre noi si poiana in care se afla refugiul. Din vechiul adapost se zarea intai acoperisul apoi incet incet aparea si corpul garbovit al refugiului precum al unui batran ce astepta acolo infruntand ninsori si ploi sosirea celor obositi si infrigurati.
Pus intre doi colosi de stanca, intr-o poiana in care se mai vedeau urmele oilor ce isi petrecusera vara anul trecut aici, folosit drept stana, refugiu in fata vremurilor potrivnice sau adapost impotriva animalelor salbatice, vechiul refugiu aduna in el de atata amar de vreme amintiri placute, momente de groaza sau licariri de speranta, aduna langa el prieteni sau ii forma acolo. In fata refugiului, imprastiate in iarba trei scaune improvizate din buturugi groase, atat de simple si de firesti incat parca erau acolo de cand lumea. Nici ele, nici refugiul nu sfidau natura, parca fusesera facurite odata cu muntii astia, salbatici si simpli. Nimic in plus, nimic in minus, doar noi in jurul primusului asteptand dupa ceaiul cald. Intr-o parte se zarea Oltul in departari serpuind, in alta se ghicea creasta Parangului. Incet, incet soarele apune dincolo de creasta Builei, incep sa apara luminile asezarilor umane jos in vale, iar aici sus incet incet refugiul incepe sa capete miros uman, masa se pune, apoi se strange totul la loc, apare un izopren, doua, apoi sacii de dormit. Afara apare lumina frontalei pe masura ce lumina solara scade in intesitate. Un apus de soare cu adevarat salbatic!
Nespus de cald pentru aceasta luna la altitudinea asta! Iata de ce polarele erau sub cap pe post de perna si nu pe noi. Am adormit destul de devreme si de rapid, cu toate ca exista o oarecare teama a pustiului, a salbaticiei. Teama primordiala a supravieturii, teama de natura pe care ajungi sa nu o mai cunosti sau sa nu o mai intelegi dupa atatea zile petrecute in desertul de ciment si asflat al orasului. Parca limbile ceasului se roteau in sens invers, aducandu-ma in timpurile cele vechi cand animalul nu avea frica de om si omul inca mai avea cugetul curat si aspru. Si timpul se pierdea in negurile inceputurilor pana cand in miez de noapte ne-am cunoscut amandoi obarsia.
Erau cam doua ore peste miezul noptii cand Claudiu a iesit in prispa refugiului. Acelasi senin intalnit pe varful Cozia invaluia crestele, aceleasi stele ascunse privirii noastre in orasul mare, straluceau acum atat de intens si aprins de parca in acele clipe isi traiau inceputul sau sfarsitul. La cincizeci de metri de noi, la baza colosului impietrit doi ochii priveau catre Claudiu cu aceeasi mirare si teama cu care Claudiu ii privea. O intanire de o secunda intre acel animal si lumina frontalei, o fractiune de timp care a inglobat in ea toata teama, curiozitatea si atatia ani in care omul a uitat de sine, o secunda care iti dezvaluie despre tine mai multe decat reusesti sa cunosti intr-un an, o secunda atat de rara in viata unui om. Apoi a urmat un sunet in care se amestecau teama si ura acelui animal pentru omul ce indraznea sa ii distruga pacea, un pufait puternic a zguduit valea in timp ce in urma copitelor se auzeau pietre rostogolindu-se spre abisuri, in timp ce un fluierat urmarea goana salbatica a animalului printre stanci.
Fluieratul puternic al lui Claudiu m-a trezit din somn, iar atunci cand am iesit din refugiu nimic nu trada existenta clipelor trecute, natura amutise iar, calmul si pacea pusesera iar stapanire peste imprejurimi. Abia a doua zi seara am aflat ce s-a intamplat cu toate ca banuiam ceva, Claudiu nu mi-a raspuns atunci decat ca fluierase ca sa isi faca cunoscuta prezenta sa nu aiba surprize. Am intrat in refugiu agitata, insa nici eu nu stiam de ce. Iata si instinctul de supravituire care te avertizeaza fara sa poti explica, insa tu sti ca o primejdie este acolo undeva in apropierea ta. Am aflat mai tarziu de la Claudiu ca ramasese afara dupa ce am intrat eu in refugiu inca cinci minute pentru ca nu avea puterea sa mearga: ”Am ramas acolo cu privirea pierduta in departari spre directia in care intalnisem acei ochii, sprijinit de balustrada prispei incercand sa-mi controlez piciorele care inca tremurau puternic. Abia dupa cateva minute bune am reusit sa recapt control deplin aspupra corpului. Adrenalina inca isi mai facea simtita prezenta in tot corpul cand m-am bagat in sacul de dormit, insa somnul a venit repede, mai repede decat ma asteptam dupa un asemenea soc.Un somn adanc si odihnitor cum rar mi-a fost dat sa am. Nici acum nu stiu ce a fost in acea noapte, insa am o vaga banuiala, nu poate sa fi fost altceva decat o capra neagra, nu are cum sa fi fost altceva!”
Dimineata, si inca ce dimineata! Era ora sapte dar soarele stralucea ca spre amiaza aducand pe razele lui fluxul acela ametitor de viata, imprastiind in aer energia pe care toti o cunoastem atat de bine atunci cand pasim pe cararile inaltimilor, dupa care tanjim in orele pierdute de acasa. Fiecare o simte, o iubeste sau o uraste in felul lui, insa toti avem parte de aceiasi experienta, depinde fiecare ce vrea sa simta si cat vrea sa simta.
Am parasit refugiul in graba, l-am uitat, l-am tradat ca pe un prieten vechi, fara remuscari sau regrete, stiind unde suntem si unde vrem sa ajungem. Poteca se prelingea printre stanci si crengi de brazi, sus, tot mai sus pana ce nu a mai existat “mai sus”. Doar linia crestei se contura domoala si plesuva in fata noastra presarata cu stanci albe, asemeni turmelor de mioare ce strabateau inaltimile Carpatilor de la Est la Vest. Varfurile se perinda prin fata noastra unul cate unul, in departari creasta Fagarasului asmutea fiorul iernii moarte indemnand la credinta si respect, aducand la suprafata din negurile timpului imaginea strabunilor geti, cei mai temuti aparatori ale acestor pamanturi.
Vantul inaltimilor imi umfla narile, vantul acela salbatic, ingreunat de mirosurile ciutelor si al miilor de lacramioare si barnduse, vantul care poarta salbaticia pe coama aripilor sale invizibile, vantul care ia o parte din tine si apoi pleaca mai departe pentru a spune si altora ca tu esti acolo, intrusul, strainul pe acele meleaguri …………….
Poteca se strecura usor spre inaltimi, trecand la mai putin de zece metri de principalele varfuri. Am lasat rucsacii jos, si am pornit mai usori cu zece kilograme spre varful Albu. Urci, incet, incet panta pe unde pasii te poarta pana vezi ca nu mai ai unde urca, si atunci te intampina salbatic ca un nebun vantul ce urca dinspre nord maturand si modeland peretele vertical ce incepe de sub picioarele noastre. In ‘nainte hau cat te poate lasa inima sa vezi, ‘napoi drumul pe care ai venit, lung si greu, il vezi pe tot, il descompui incerci sa iti readuci aminte cum a fost sa retraiesti senzatiile pe care le-ai simtit ieri cand te aflai acolo jos undeva, insa intr-un fel parca nu mai e la fel, nu mai reusesti sa vezi cu ochii de ieri, umili si obositi, acum esti arogant si increzator in fortele proprii, nestiind ca peste cateva ore te vei uita in sus supus si umil in fata mariei sale, Muntele.
Am parasit refugiu de dimineata fara a mai manca ceva, am stabilit sa mancam sus, unde meritam sa facem un popas. Asa ca pe unsprezece faceam salata cu rosii, castraveti, sare si ceapa verde pe vf. Buila, si a fost una dintre cele mai bune salate pe care le-am mancat. Spre Est ne astepta primul varf din creata Vanturaritei, cu o creasta atat de diferita de cea pe care eram noi, o creasta salbatica, colturoasa, stanca taiata adanc, brazdata de jepenis. Departe spre est, Fagarasul inca purta coltii de gheata sus pe creste, putin mai la sud spre orizont, aproape confundandu-se cu el, Bucegii pastrau si ei o mica parte din iarna aproape moarta.
Am ridicat rucsacii in spate si am inceput sa coboram spre sa. Acolo urma sa luam decizia care ne haituia de dimineata: continuam pe Vanturarita sau coboram spre Pahomie. Decizia aceea nu ne-a apartinut noua, era deja luata cand am ajuns la indicatoarele ruginite din sa. Nu stiu cine si cand a luat-o dar poate ne-a salvat viata.
Un soare ametitor scalda masivul, nori rabufneau precum un gheizer dinspre partea sudica prin valea ce cobora din sa, un spectacol ametitor si un pic inspaimantator. Insa in cateva minute cerul era iar liber de orice culoare, devenise cristalin, doar spre departari nori spulberati de vant sub forma unor sageti orizontale taiau vazduhul. Ne uitam unul la altul, purtand intrebarea in suflet: ce facem?, iar raspunsul a venit de la sine: coboram!
Am inceput cel mai periculos drum din viata mea de pana atunci. Poteca, la inceput o ghiceam destul de usor, apoi dupa cateva sute de metri din ce in ce mai greu gaseam marcajul, punctul galben devenea din ce in ce mai sters pe stancile acelea albe. Mergeam paralele unul cu altul, intre noi erau 50 de metri, cateodata si mai mult, cautand marcaj dupa marcaj. Apoi a venit coborarea din ce in ce mai accentuata. Stanca era umeda, iarba uda, panta avea in unele locuri si peste saizeci de grade inclinare. A venit apoi inceputul acela de serpentina, erau o cotitura taiata in stanca. Claudiu era in fata mea cam cu 10-15 metri. Am pus primul picior jos (intre picioare era o diferenta de nivel de 50 de cm), iar cand am incercat sa il pun si pe al doilea s-a produs inevitabilul: calcaiul mi-a alunecat pe stanca umeda, mi-am dat seama de impactul care urma, am realizat ca nu am cum sa amortizez sau sa redresez caderea, nu am putut sa fac nimic altceva decat sa ma rasucesc in aer asa incat sa cad cu rucsacul spre partea dinspre perete, altfel rucsacul m-ar fi tras cu usurinta in prapastie. Am cazut cu partea stanga a capului intr-o stanca si am ramas acolo neputandu-ma misca, asteptandu-l pe Claudiu. Din instinct mana dreapta s-a miscat spre tampla stanga. Pe moment durerea nici nu a existat, ci doar spaima. Acolo unde era Claudiu nu a vazut cum am cazut, a auzit doar alunecarea mea, pietrele desprinzandu-se. Cand s-a intors el eu deja eram jos. Statea si astepta sa ma ridic, cum faceam adesea. Abia cand am strigat la el a inteles ca s-a intamplat ceva, a lasat ruxacul jos, si a dat sa vina spre mine, insa rucsacul lui a inceput sa alunece nebuneste in jos, manat de propria-i greutate. S-a intors dupa el, a fugit, a reusti sa il ajunga apoi a venit spre mine, inca nestiind ce se intamplase cu mine. Abia cand a ajuns langa mine a inteles, vazand tampla mea inca lipita de stanca rece. Cand m-am ridicat a inceput durerea, din ce in ce mai acuta, apoi cu cat mergeam mai mult cu atat mai mult mi se disipau instinctele. Ma dezechilibram si cadeam direct, fara a incerca sa compensez o alunecare pe care cu cateva minute inainte nici nu o luam in consideratie, care se compensa de la sine. Asa s-a transformat o coborare de zece minute in una de o jumatate de ora. Am ajuns cu greu intr-o poiana, cam la 200 de metri mai jos de sa. Acolo am pierdut marcajul. S-a chinuit Claudiu sa gaseasca marcajul din nou, insa in paienjenisul de poteci sau urme de poteci mai vechi, probabil facute de ciobani a fost imposibil. Mai tarziu am aflat ca traseul se contiuna spre stanga poienii, insa la cum arata povarnisul nu ne-ar fi trecut atunci prin minte sa cautam pe acolo. Pana la urma a gasit un marcaj sters spre dreapta, insa acela a fost ultimul marcaj pe care l-am vazut de atunci. Am mers spre dreapta, pe curba de nivel apropriindu-ne de vagauna care incepea de sub saua dintre Buila si Vanturarita. La un moment dat ne-am dat seama ca ne-am ratacit. Aveam o harta mai veche la noi, insa am aflat mai traziu ca pe vremea cand a fost facuta harta era interzis punerea scarii la care a fost facuta harta. Am incercat sa ne dam seama pe ce vale este poteca insa din lipsa scarii a fost imposibil. Ne-am asezat pe o stanca, incercand sa luam o decizie. Din fata noastra spre vale se auzeau voci, am strigat, insa nu am primit nici un raspuns. Vocile veneau dinspre padurea din fata noastra care incepea cam la 3-400 de metri de unde eram noi. Am crezut ca erau localnici veniti la lemne. Aveam doua posibilitati: sa mergem spre padure sau sa coboram pe valea de sub sa. Jos sub noi se vedea serpuind drumul foresier care facea legatura dintre Pahomie si Patrunsa. Bazandu-ne pe principiul: o vale nu se termina niciodata, am luat o hotarare care atunci ni se parea riscanta, insa cat de cat mai sigura decat cealalata oprine, coborarea prin vale, cu toate ca dinspre padure ni se parea ca vin vocile. Ne aflam pe partea stanga a vaii, la inceputul unei vai anexa, care dadea in valea principala pe care vroiam noi sa continuam coborarea, sperand ca acest traseu ales de noi sa fie perpendicular pe drumul forestier.
Valea pe care am inceput sa coboram era tapetata cu iarba uda, pe care se putea aluneca usor. Am dat drumul la rucsaci si apoi am inceput sa coboram si noi, incet si greu, descriind serpentine mici in incercarea noastra de a ramane in picioare. Sub iarba se ascundeau pietre ascutite, instabile, ceea ce facea coborarea un chin. Eu cel putin am coborat mai mult pe fund nereusind sa prind priza stabila sub picioare, miscandu-ma si mai incet, ne mai avand puterea de reactie de din’naintea cazaturii. Partea stanga a fetei se umflase deja devenind dureroasa la atingere. Pe ultima portiune a vaii anexe am coborat pe grohotis. Cand am ajuns in sfarsit in valea principala eram deja epuizata, genunchi imi tremurau si abia mai imi puteam tine echilibrul. Am decis sa schimb bocancii mei cu cei ai lui Claudiu (aveau tapla vibram, insa erau cu 4 numere mai mari), crezand ca ma vor ajuta mai mult in stabilitate. Am luat trei perechi de sosete in picioare, si am inceput sa coboram, Claudiu in fata cu rucsacul lui in spate (avea cam 15 kg) si cu al meu in mana (al meu avea 10 kg). Nici acum nu stiu cum a reusit. Mergeam sprijinindu-ne de peretele de stanca incercand sa calcam cat mai putin posibil pe grohotisul instabil care pava valea. Se mergea greu, incet. Ne-am oprit sa bem putina apa si sa mancam un baton de ciocolata si sa verificam harta, sa ne dam seama unde o sa ne scoata valea pe care mergeam. Atunci am realizat ca pierdusem harta undeva mai sus, probabil pe valea anexa intr-una dintre cazaturile mele. Atunci a fost pentru prima data cand am avut o busola cu noi, asta a fost un noroc chior, ar spune unii. L-am sunat pe fratele lui Claudiu, care era acasa cu harta in fata incercand sa ne ghideze cumva. Acum vocile se auzeau de undeva de jos, pe firul vaii. Am strigat iar, am fluierat, insa nici un raspuns. Era frustranta situatia. Am hotarat sa continuam coborarea ce partea dreapta a vaii (parea mai usor pe acolo). Aveam insa de traversat o limba de zapata topita la suprafata din care pe alocuri ieseau colti de stanca din grohotisul de sub ea. Valea fusese maturata de o avalansa sigur, dupa cum arata peisajul (copacii erau rupti de la acelas nivel, unii erau stansi mai jos la baza unor stanci care taiau valea). A traversat intai Claudiu limba de zapada din miscari repezi si singure, taind scari mici in zapada mustind de apa. ”Haide treci, apasa cu calcaiul mult si mergi repede”. Usor de zis, greu de facut. Am inceput sa trec infingand betele cat de adanc puteam, insa nu ma miscam atat de repede precum Claudiu, iata de ce de cateva ori mi-a scapat piciorul, tragand dupa el tot corpul intr-o alunecare violenta. Ultima a pus capac la toate. Eram pe mijolcul limbii de zapada, am alunecat si am cazut, apoi nu m-am oprit din alunecare pornind spre vale cu viteza din ce in ce mai mare. Pe sub mine treceau coltii de stanca sfasiind totul in calea lor. Am reusit sa ma opresc din alunecare cu ajutorul betelor, insa dupa mai bine de zece metri. Atunci a fost pentru prima data in viata mea cand am plans de nervi, eram la capatul puterilor. Eram fleasca, murdara si ma dureau toate, insa a trebuit sa continuam sa coboram, deja era tarziu, iar sus in creasta se adunasera nori negrii brazdati din cand in cand de spectacolul de lumini al naturii. Ne uitam in sus si ne gandeam: acum ar fi trebuit sa fim sus, pe creasta Vanturatitei. In scurt timp am intrat in padure, scapand de spatiul deschis al vaii, atat de expus pe o vreme ca aceea. Dupa cateva sute de metri prin padure am gasit urmele unei turme de oi ce trecuse cu cateva ore inainte pe acolo. Am gasit o poteca ce duce in directia noastra de mers, in prelungirea vaii. Cand am ajuns la drumul forestier a inceput sa ploua torential. Am avut timp sa scoatem pelerinele de ploaie. Sus crapa cerul sub forta imensa a fulgerelor care isi trimiteau sunetele asurzitoare pana in departari. Mergeam pe drum unul langa altul razand:”l-am auzit si pe asta J ”.Nu ma mai durea nimic, nu mai conta nimic. Eram pe drum amandoi, probabil la cativa kilometrii de manastirea Pahomie si asta era suficient.
La un moment dat, drumul dupa un ocol amplu a iesit intr-un luminis. De acolo se putea vedea clar pe unde coborasem noi, dar si cea de-a doua varianta pe care acum vedeam clar cat de inspirati am fost ca nu o alesesem: varianta prin padure se termina probabil dupa o jumatate de kilometru sau poate putin mai mult cu un perete vertical de 7-800 de metri. Era imposibil de coborat pe acolo cu echipamentul pe care il aveam noi. Dupa inca zece minute de mers pe drum am ajuns la manastire. Era 17:30. Sus, crestele erau inca in norii lovite aprig de fulgere, insa unde eram noi ploaia se oprise cat de cat. Cand am ajuns noi in curtea manstirii nu era nimeni. Apoi am realizat ca nimerisem exact in timpul slujbei.
Am lasat rucsacii jos si ne-am intins fiecare pe cate o banca. A aparut o masina de teren la poarta manastirii. Au coborat patru persoane, unul dintre cei din masina cred ca facea parte din salvamontul din Valcea. Ne-au intrebat de unde venim, insa la cum aratam amandoi nu era prea greu de ghicit. Am avut un noroc formidabil cu cei cu masina. Ne-au dus pana in gara in Valcea fara sa ne ceara ceva. Imi pare rau ca nu mai stiu cum ii chema, insa le suntem amandoi datori pentru ajutorul acordat (ne astepta un drum de 20 de km pana in satul cel mai apropiat). In gara am urcat in primul tren (ducea spre Cozia) pe care l-am gasit. In gara de la poalele Coziei s-a dat jos cu noi inca o persoana. Am zis sa ne incercam norocul, l-am intrebat daca stie unde putem gasi cazare, si am avut iar un noroc imens (era deja seara, afara ploua, aceeasi ploaie deasa de pe drumul forsestier): avea o camera pentru cazare chiar dansul, si era la 2 minute de gara. Nici nu am mai stat pe ganduri, am intrat in casa, erau in acea camera doua camarute mai mici, una principala cu doua paturi si inca una mai mica cu un pat. Am dat 150000 de persoana pentru o noapte la caldura. Ne-am trezit a doua zi pe la 12 dupa un somn adanc si atat de mult asteptat. Afara soarele ametitor nu prevestea cu nimic furtuna ce avea sa se abata peste cateva ore iar asupra muntilor. Am plecat pe seara, lasand in urma muntii ce isi purtau povara grea a norilor si o promisiune de a parcurge si creasta Vanturaritei. A doua zi aveam tampla si obrazul stang negru.

======= am primit acum cateva zile un jurnal de la o tipa... foarte tare jurnalul ======

“Dis de dimineata au iesit pe drumuri
calde si desculte, primele ninsori
Bate dinspre munte vifor de parfumuri,
degetele tale-s teascuri pentru flori
Peste dor ciobanul, coborand la stana
de la gura sobei, mirosind a lut
Mestecand in tuciuri soarele si luna
si ceva ninsoare buna de baut.”

Haidem in Retezat, intr-un decembrie cald si ploios, asta cel putin la noi in Craiova. Cu o luna ‘nainte prinsesem prima zapada in Parang, incercaseram noi atunci o tura pe zapada dar a fost in zadar; viscolul, ceata si lipsa experientei in turele de iarna au curmat aceasta tentativa. Aveam insa vointa! De fapt aveam mult tupeu pentru echipamentul nostru, asa cum zicea Mihai la poalele Carjei acum o luna in mijlocul unui superb white out. Toate bune si frumoase insa abia se deschisese apetitul pentru turele de iarna. Primisem o lingurita si eu vroiam tot tacamul (“si l-am avut cu varf si indesat !”). Eh , dar sa o luam de la inceput, ca doar asa e frumos, nu ?
Ocazia a venit repede, in zece ale lunii decembrie, ziua de nastere a lui Laviniu, “hai sa mergem la munte”, a zis unul , “hai” am zis toti , “hai in Retezat a zis Laviniu” , “haidem!”, “la Gentiana” a zis Irina, “”la Gentiana sa fie atunci” am zis noi. S-au facut rucsacii, s-a pregatit plecarea, joi noaptea toti in gara, zgribuliti si infofoliti asteptam cuminti trenul spre Petrosani, celebrul personal. Drum intins ne asteapta acum, drumul spre munte purtati de omida metalica. Ne-am oprit abia sambata dimineata pe la noua in Ohaba de sub piatra. De aici, un microbuz ne-a dus mai departe pana la cabana Carnic si de acolo drum intins.

“Învatã de la vultur când umerii þi-s grei
Si du-te la furnicã sã vezi povara ei
Învatã de la greier când singur esti sã cânti
Învatã de la lunã sã nu te înspãimânti”

Drumul forestier era pavat cu gheata peste care din cand in cand poposea cate un strat subtire de zapada. Cu un bat in mana, rucsacul in spate si cu Ovidiu langa mine, hai taica sus, incet, incet si cu partile dorsale innegrite (am alunecat de cateva ori zdravan J ). In fata muntele se deschidea incet incet in fata mea , sub picioare podea de gheata , in stanga raul involburat ce forma pe alocuri cascade de gheata , in dreapta mea Ovidiu alegand drumul cel mai usor printre raurile de gheata de pe drum , iar in spate ceilalti. Incet, incet am ajuns la un indicator ce ne trimitea pe o poteca spre cabana Pietrele in timp se drumul contiuna pe dreapta spre aceasi destinatie. Si ce imbietoare parea poteca aceia in comparatie cu linistitul drumeag.La acea rascruce am facut un mic popas.Dare albe vesnic in urcus plecau spre cer din urma noastra, abur alb descria drumul fiecaruia, asemenea unui papiote de ate rostogolindu-se spre cer.
Si-am tras zdravan pana sus pe poteca, mai ales baietii, au tras de sticlele de vin oltenesc, carate pentru sarbatorit. La capatul ei am gasit doua bancute, spate la spate iar deasupra lor un mic acoperis. Ne-am prabusit acolo si am scos cate ceva de mancare din rucsac. Doar, doar s-or face mai usoare….da de unde, am fi vrut noi. In fata se vedeau acoperisurile de la casutele din fata cabanei Pietrele. Am pornit spre Gentiana, cu suflul obosit si cuget cald, incet, incet om ajunge sus. Coloana era deschisa de Mihai (avea cel mai usor rucsac dintre noi doar 35l), apoi Ovidiu purtand “cuierul” lui in spate (un rucsac de care ii facusem eu rost , un rucsac care isi daduse duhul acum multi ani , in alte vremuri si in alti munti , veritabilul rucsac cu cadru metalic.L-am poreclit cuierul pt ca de o parte si de alta atarnau de cadrul metalic doua geci.Posesorii gecilor deja atinsesera o temperatura corporala ce nu permitea urcarea in continuare cu polar si geaca ) .In spate Irina invata sa foloseasca coltarii si Laviniu invata sa mearga incet (sacrifici in cuplu, dar toti stim cum e J ).

E dimineata cu noi , pe poteca ce duce spre cer.Picioarele se afunda tot mai mult sub greutatea rucsacilor si sub noi muntele ne poarta pasii mai departe , urmele sunt tot mai apasate , tot mai mici , cu fiecare secunda ce trece neantul ne petrece spre cer , oboseala piere , urcarea e tot mai usoara , gheata e tot mai multa , padurea mai salbatica si noi din ce in ce mai liberi de povara zilelor de acasa.Se urca ametitor, se glumeste in timp ce cate o picatura de sudoare mai ia nastere pe frunte.Nu mai conteaza , deja se simte mirosul de om , se aude glasul unui caine printre cetina brazilor.Pas cu pas se deschide padurea in fata noastra si din neant apare stinghera si pustie Gentiana.Ce iluzie magnifica creaza salbaticia presupusa !Dar iluizia e risipita precum o perdea de fum de glasul cabanierului , salbaticia se pierde in sus si-n jos odata cu izul de lemn ars ,furat de o stinghera adiere .Lasam jos rucsacii in asteptarea intarziatilor.Pentru o clipa imi e cald si bine aici in fata refugiului cat ii privesc din ochii pe cei ce pleaca mai departe cautand salbaticia ratacita mai sus printre creste.Acelas abur alb lasa urme firave dupa trecerea noastra risipind caldura corpului .Un dans subtil poarta darele alburii peste noi si aduce adierea frigului in coaste.Miroase a ceai fierbinte , a lamaie si a tutun , miroase a foc si inca de aici de afara pot sa le miros pe toate ‘nainte de a exista vreo una dintre ele.In scurt timp toate aromele mintii mele pasesc afara spre multumirea tuturor.Cineva isi aseaza bocanii langa soba , altul testeaza patul, unii pregatesc masa , aprind primusul in timp ce urmaresc doua stinghere tigari zgribulite de frig, prin geamul aburit de atata caldura.

“Învatã de la soare cum trebuie s-apui
Învatã de la piatrã cât trebuie sã spui
Învatã de la vântul ce adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de linistit sã treci.”

Dintr-o data parca totul prinsese viata intr-o dulce amagire umana.Asa I se intampla omului cand ajunge intr-un loc crezut de el uitat , frumos , plapand , nestiind ca asa fusese din totdeauna ,iar prezenta lui aici nu ii confera nimic inaltator locului , nimic din ceea ce nu existase pana in acea clipa.Acelas spirit rasufla din orice stanca ca si pana acum , insa omului I se pare inca odata ca adevarul s-a cuibarit pe aici pe undeva , ca fericirea e si ea ascunsa printre brazi luand cu ea libertatea , si mai crede ca el , doar el , le va gasi. “Uitat de voi , intr-un colt de lume se afla raiul meu si nici unul dintre voi nu face parte din el.In ipocrizia , prostia si marirea care ma inconjoara nu vreau si nu mai pot sa traiesc.” Asa isi zice omul in sinea lui , dar nu stie ca acest paradis nu a fost niciodata al lui ,si nici nu va fi, insa ingamfarea lui il orbeste si nu poate vedea adevarata frumusete ci doar pe cea care o stie , o intuieste , o doreste.El nu poate privi muntele din fata lui decat prin ochii lui .E singur si puternic in fata muntelui ,asa se vede aici jos privind inspre soare insa nu poate vedea soarele privindu-l;vede padurea prinsa de crestele de piatra ale vaii , vede apa cautandu-si drum printre pietre , vede brazii zbatandu-se in calea vantului dar nu se poate vedea pe sine decat prin ceilalti asemenea lui.“Tu stai aici pe veci insa eu sunt liber a cutreiera zarile , esti impunator si vesnic dar eu detin liberul arbitru” ii zice omul muntelui, fara a sti ca libertatea lui e cea pe care muntele I-o acorda cu toate ca de fiecare data cand ii bate potecile ia cu el acasa chiar si pentru o scurta perioada de timp o farama din raiul muntilor.Diferenta insa apare atunci cand la reintoarcere omul stie sa ii dea muntelui ce e al lui sau trece mai departe in ignoranta lui uitand de datoriile trecutului.Muntele nu e al omului ci omul e al muntelui .

M-a furat un somn adanc din acela de maxim doua ore dar mai odihnitor decat unul de 10 ore.Si nu am fost singura in aceasta cruciada a somnului, insa spre surprinderea mea au fost unii care sau opus cu inversunare .M-am trezit brusc , la fel de repede precum si adormisem , patul de deasupra mea (mai degaraba una din blanile din el) fiind pe post de desteptator.Refugiul era cuprins de forfota: cei ce nu adormisera plecasera intr-o mica plimbarica prin imprejurimi si doar ce se intorsesera iar cei doi cabanieri treceau dintr-o camera in alta vorbind la scurt timp in statiile de emisie-receptie.Atunci cand am ajuns noi la refugiu se pregateau de plecare trei tineri care vroiau sa doarma cu cortul la lacul Bucura.Insa toti trei au cazut cand urcau spre saua Bucurei.Cei ce plecasera in mica plimbare in imprejurimi au vazut semnale luminoase inspre saua Bucurei , insa pe atunci nu stiam intelesul acelor semnale si cum se cere ajutor pe munte iar pana a ajunge ei inapoi la refugiu deja fusese anutat salvamontul de catre cei accidentati.Totul se intampla pe la sase seara iar salvamontisiti au ajuns la refugiu trei ore mai tarziu , au baut ceaiul deja pregatit pentur ei si au plecat mai departe spre saua Bucurei.La radio deja se anunta accidentul si cu toate ca afara stratul de zapada nu avea mai mult de 10 centimetri , din aparat se transmiteau informatii eronate (zapada de 40-50 de centimetri ).La trei dimineata aceeas forfota cuprindea refugiu iar.De data asta se intorsesera salvamontisti cu cei trei raniti.Doi dintre ei prezentau rani usoare si au ramas sa doarma in refugiu urmand sa coboarea doua zi cu un salvamontist iar al treilea a fost coborat cu achia in acea noapte , conditia lui medicala fiind destul de grava(fracturi la ambele mainii de la betele telescopice si plaga deschisa undeva in zona capului).Am fost mustrati de catre cei de la salvamont pentru conduita noastra in astfel de momente , dupa ei “turistii trebuie sa aiba grija unul , de ce dormim si nu ne-am dus sa ii ajutam pe cei aflati la nevoie” .Acum va intreb pe voi cum ar fi trebuit sa procedam?Sa plecam intr-un traseu pe care nu l-am facut niciodata , chiar daca aveam harta , cand marcajele erau sub zapada , cand nu stiam unde sa ajungem , nu a veam nici echipamentul nici experienta necesara unei astfel de ture iar afara era deja intuneric atunci cand cei din grupul nostru au vazut semnalele luminoase.Ei au crezut de cuviinta sa se intoarca la refugiu pentru a da de stire ca ceva nu e in regula in conditiile in care refugiul era mult mai aproape decat presupusul loc in care ar fi fost cei accidentati ?Daca am fi plecat mai mult ca sigur ca nu ar fi trebuit sa transporte mai mult de trei raniti.Insa in timp ce salvamontisti la trei dimineata stateau la masa in camera cu soba si mancau , afara , in antreu unde erau –10 grade in achie zacea cel mai grav accidentat.

A doua zi am pornit spre Bucura atat cat ne va permite muntele si echipamentul.A ramas in spate refugiul cazut prada unui grup de pantofari in blugi si caciuli de blana si alte accesorii .O parte din ei au plecat cu noi mai departe .Dupa ce am trecut podetul de mai sus de Gentiana au inceput sa sune mobilele odata cu prima liniuta de semnal.Parinti , prieteni ramasi acasa care aflaserea de accident (“trei studenti in zona Gentiana –asta se spusese la tv ”) , fara a sti daca noi patisem ceva sau nu.Pana la urma toti s-au linistit (a intrat in functiune telefonul fara fir “nu suflati o vorba unde suntem ” asta pentur ca noi plecasem spre aceasi tinta ca cei de ieri , pe acelas traseu, in timp ce parintii ne stiam la refugiu).

Sub noi Transilvania scufundata precum Atlantida sub valuri alburii de ceata , deasupra noastra suspendata in imponderabilitate o alta mare scalda zarile, parca nascuta din haosul primordial ,tragandu-si originile din negura spatiului , iar intre cele doua imense oceane parca oglindite unul in altul , noi purtand pe umeri povara singuratatii.Gasisem aici mai mult salbaticie decat ne dorisem .Linistea absoluta , nemiscarea naturii , apasa din ce in ce mai greu.Parca totul inghetase asa de secole, chiar si vantul amutise.Mergeam pe langa urmele salvamontistilor cimentate in crusta de gheata .Viata fremata langa noi la tot pasul dar iarasi omul nu a fost in stare sa o zareasca.Nici macar atunci cand ne-a aparut sub nas multi dintre noi nu am vazut-o.Abia cand a vazut cineva urmele am realizat cat de amarnic ne inselam in singuratatea noastra.Peste lacul Pietrele se zareau clar urme proaspete de urs .Si de atunci sa dus dracu tacerea noastra.Sa fi auzit ce plamani aveam atunci , vorbeam unul cu altul orice , numai sa nu ti gura inchisa.

“Învatã de la pãsãri sã fii mai mult în zbor
Învatã de la toate cã totu-i trecãtor
Ia seama fiu al jertfei prin-lumea-n care treci
Sã înveti din tot ce piere tu sã trãiesti în veci”.

Incet incet ne-am apropiat de baza seii Bucurei. Aici am facut o descoperire nu prea placuta :am gasit locul unde s-au adapostit cei trei pana la venirea salvamontului precum si semnele accidentului , terifiantele urme facute de cei trei in alunecarea presarate cu pete de sange .Se zareau bandaje improvizate pline de sange inghetat , mai sus pe la mijocul pantei se ghiceau echipamente probabil pierdute de cei trei in alunecarea lor .Mihai a inceput sa urce incercand sa recupereze betele pe care le zarise .A reusit ,insa la coborare a alunecat si el dar a reusit sa intrerupa alunecarea din ce in ce mai rapida pe covorul de gheata ce acoperea trupul muntelui .Dupa doar zece metri de alunecare Mihai avea deja julituri destul de grave la maini .Abia atunci am realizat cum s-au simtit probabil cei trei ,a caror alunecare fusese mult mult mai lunga .Am mai recuperat o frontala si un ceas.Mihai a renuntat a mai continue urcarea , Irina nici in ruptul capului nu ar mai fi facut un pas inainte , Laviniu si Alin nu doreau sa mai urce. Dar trebuia sa fie cineva mot, nu? Claudiu a luat pioletul de tura de la Irina si a pornit dupa cei ce erau deja la jumatatea urcusului (este vorba despre doua persoane echipate cu plastici si pioleti ).Dorinta de a urca a invins.Am plecat pe urmele lui Claudiu , cu betele in mana si cu Ovidiu in urma mea.Am mers incet si sigur , zabovind la fiecare pas incercand sa adancesc cat de mult posibil urmele stiind ca pe ele urma sa cobor.Am inaitat atat cat puteam printre colti de stanca rasariti asemenea unor flori terifinate , pe alocuri patati cu sange.Am continuat sa urcam (eu si Ovidiu) pana la baza unei stanci ancorata acolo asemenea unui contrafort sprijinind peretele de stanca ce de acolo mai sus lua forma unui zid de aparare.Cei din fata noastra ne-au spus sa ne oprim , nu se mai putea inainta , ei fiind prinsi intr-un jgheab de gheata cum am aflat mai traziu .Am ramas la baza acelei stanci , sorbind din privire zarea, cu toti colti ce strapungeau cerul, ascunsi privirii noastre pana atunci.

Iata povestea celor intamplate in continuare deasupra noastra (patania lui Claudiu):” Pe vf din dreapta noastra (Bucura 2, parca) erau 2 alpinisti care escaladau peretele. Noi eram fara coltari si, in curand, ne-am dat seama ca nu avem cum sa inaintam. Insa, am gasit cateva lucruri pierdute de cei 3 tineri in caderea lor.Unul din coechipierii mei, Mihai, inaintand pt a recupera 2 bete pierdute de ei, a alunecat si el la vale si s-a julit putin la mana. Atunci am inteles ca inaintarea e imposibila. Ne-am oprit, insa, eu si inca 2, Anca si Ovidiu am continuat sa urcam, "pana unde nu mai putem", ziceam noi. Am vazut pe unde a alunecat unul din cei 3, iar
o stanca putin iesita din zapada peste care a alunecat era plina de sange. S-a zburlit parul pe mine. Dar am continuat sa urc. Dupa putin timp, Anca si Ovidiu s-au oprit. Eu, cu pioletul in mana, am continuat urcarea. Desi in fata totul arata "a zapada", era de fapt numai gheata. Fie a plouat, fie s-a topit zapada in trecut, la suprafata... nu stiu care era motivul, dar acum era numai gheata, urma de la vf bocancului fiind aproape invizibila. In fata mea urcau 2 baieti de la un club montan din Bals. Unul din ei era amic al meu, Dan, am urcat cu el in Buila-Vanturarita) si mi-au zis sa nu urc, pt ca nu se mai pot intoarce... ei deja incercau sa se intoarca. Dar mie mi s-a parut usor si am urcat. Proasta decizie. Ajuns langa ei, am inteles ca deja nu ma mai pot intoarce pe unde am urcat. Pana in sa mai erau 40-50 m. Mi se parea atat de usor... atat de aproape. Daca as fi urcat, poate as fi ajuns in sa si as fi vazut paisajul... as fi facut poze. Dar n-as mai fi putut cobora inapoi, singur, fara coltari -> adica fara salvamont. Asa ca am decis sa ma intorc si eu.

Am admirat de acolo peisajul (vf Retezat era bine dezvaluit privirii, invelit inr-un strat gros de gheata, ce semana al naibii de bine cu zapada...) inegalabil! Am incercat sa compar si nu aveam
cu ce! Cei 2 din Bals, continuau anevoie coborarea. Daca nu erau ei, poate ca nu mai eram acum in stare sa scriu acest mesaj... ei mi-au deschis si mie drumul, ei au facut urmele... cu bocancii mei, era imposibil. Cu mana bine stransa pe piolet, cu chinga tensionata la maxim, inaintam incet, si putin nesigur, dupa ei. Pt prima data de cand merg pe munte, mi-au tremurat genunchii, cand am traversat un jgheab de gheata. Pana la urma am ajuns jos, intr-un timp de 4 ori mai lung decat la urcare. La un moment dat nu mai aveam rabdare, si m-am temut ca din graba, sa nu fac vreo greseala. Asa ca mi-am sapat un loc langa o stanca si am stat putin acolo, sa admir peisajul, sa ma linistesc si sa vad pe unde coborau ceilalti. A dat rezultat. M-am si odihnit, mi-am incalzit mai bine mainile si am mancat si ceva dulciuri din buzunar, apoi am coborat. Incepusera sa-mi inghete degetele la picioare si la mana cu care tineam pioletul, asa ca m-am mai oprit putin pe un colt de stanca, sa ma odihnesc si sa-mi frec putin degetele d ela maini. Am coborat pe niste stanci, sa ocolim cele 2 jgheaburi care le inconjurau, si am ajuns jos, la baza, de unde pornisem. Cand m-am vazut jos, eram fericit! Si nu o sa mai urc pe astfel de vreme, de zapada, fara coltari. Mai bine nu mai urc! La coborare am mai vazut un bat pierdut de cei 3, pe care mi-l
aratasera demult cei din grupul meu, dar era prea departe si prea multa gheata trebuia sa strabat pana la el, asa ca am renuntat.

“Învatã de la pãr sã ai statornic trup
Învatã de la flãcãri cã toate-s numai scrum
Învatã de la umbrã sã taci si sã veghezi
Învatã de la stâncã cum neclintit sã crezi.”

Sageti de ger stabateau din ce in ce mai des aerul , trimise sa vesteasca venirea serii .Saua Bucurei se zbatea in sclipiri de aur sangeriu trimise parca de soare drept jerfa muntelui si bucuria lumii razbatea din toate colturile drept multumire Mariei Sale Muntele pentur grija ce le-o purtase celor oropsiti cu o zi in urma.De aceasta data muntele a iertat!
Am poposit in fata refugiului cu povara infrangerii pe umeri si suflul obosit.Gentiana era inca de dimineata sub asediul unei cete de salbatici veniti din inima civilizatiei .Gemea batranul refugiu sub hohotele hoardei barbare , scapara focul in soba umpluta pana la refuz .In acea noapte trebuia sa dormim sus la priciuri, invaluiti in patura groasa a iernii, dar mai inainte de asta inca ceva: La multi ani Laviniu ! pai doar nu carasera baietii degeaba vinul ala nedesfacut pana acum.
Am coborat in camera incalzita intr-un haos total , am scos canile si vinul si-am inchinat in cinstea sarbatoritului , noi si cei doi cabanieri, iar in loc de “noroc” sau “la multi ani” cum toti stim ca se zice atunci cand se ciocneste in cinstea cuiva, cineva a spus “Ohaba!”; si de atunci ohaba a ramas !
Bun vinul , buni oameni care l-au baut insa mai lipsea ceva :aceea atmosfera necesar unui asfel de moment , si cum in cabana nici vorba sa gasim asa ceva (prea multi straini ,galagie), am iesit cu canile pline cu vin afara pe bancutele din fata refugiului.Am stat acolo mult dupa ce vinul disparuse din cani.Am ras , am povestit , am ascultat povestile cabanierilor, le-am spus si noi pe ale noastre si fiecare a luat cu el cate ceva .Ploaia de stele cazatoare au fost artficiile mici noastre petreceri.A ramas stabilit :data viitoare cand venim la Gentiana neaparat sa mai aducem vin din acesta oltenesc , vin de tara ,facut nu pentru a avea ce bea ci pentru a fi cu adevarat o placere ,muncit cu placere , cules cu atentie , un vin innobilat nu de vechime ci de om.
Duminica dimineata doua grupuri isi luau adio pentru cateva zile unii de la altii .Eu , Ovidiu si Claudiu am plecat spre Craiova iar Mihai , Alin , Laviniu si Irina au mai ramas pentur o zi .
Ce scurt e drumul de intoarcere , ce amara e despartirea de ceva drag , cum poti sa ii spui la revedere muntelui?Stie oare cineva cum?Nu am putut decat sa ma uit in spre munte pana cand ochii au inceput sa imi lacrimeze , pana cand intunericul a pus capat despartirii.Eu stiam ca v-oi reveni ori de cate ori v-oi putea insa doar eu stiam asta.

“Învatã de la toate cã toate sunt surori
Cum treci frumos prin viatã cum poti frumos sã mori
Învatã de la vierme cã nimeni nu-i uitat
Învatã de la nufãr sã fii mereu curat”

Ps:versurile fac parte din poemul “Invata de la toate” - lirica norvegiana. Echiapmentul recuperat de noi a ajuns la cei trei studenti din Timisoara. Toti trei au supravietuit si urmau sa revina in Retezat in vara care a trecut.

18.11.02

Ce ti-as spune in lumea mea, o lume unde cuvintele inseamna exact ceea ce inseamna (!) si unde exprima aproape la perfectie trairile… Ti-as spune ca te simt aproape, ca simt o legatura intre noi, ca ma simt linistita si calma cand esti prin preajma, ca-mi vine sa te sun doar sa-ti zic “neata” sau sa te intreb cu adevarat si fara vreun motiv anume “ce mai faci”… Ti-as mai spune ca atunci cand esti langa mine imi vine in mod firesc sa te iau de mana sau sa te sarut si ca mi se pare tare ciudat ca trebuie sa ma opresc chiar inainte de a gandi una ca asta… In lumea asta a mea, toate chestiile pe care tocmai le-am scris nu ar suna ca desprinse dintr-un roman de 2 lei sau dintr-o telenovela, pentru ca aici prea putina lume e in stare sa simta asa ceva, cu atat mai putin sa o si exprime in cuvinte. In lumea asta nu exista complicatii, sau exista prea putine pentru a fi luate in seama. Aici “nu stiu ce simt” dureaza foarte putin, atat cat trebuie pentru ca ceea ce simti sa formeze un val enorm care sa mature tot ce e in plus. Aici placi sau nu placi, simti ceva sau nu simti nimic, iubesti sau nu iubesti… Iar verbul “a iubi” de aici nu are nici o legatura cu cel al oamenilior de rand… Oamenii de rand nu iubesc si n-au iubit niciodata. Ei se indragostesc si in loc sa se trezeasca prin asta ei adorm si mai adanc. In lumea asta a mea in care ma tot chinui ca o scolarita sa te aduc, a iubi inseamna o succesiune de “stari de iubire”, atat de deosebite una de alta ca nici nu-ti vine sa crezi ca e acelasi sentiment. Pana acum nici aici nu a existat iubire vesnica, doar iubiri ingropate si reinventate de fiecare data.
Ce ma fac eu, scolarita din lumea ei de vis, cand imi vine sa-ti spun tot felul de chestii de genul asta? Stii cum e sa-ti vina sa povestesti “teoria” machiajului sau a labii la inima si in loc de asta sa-ti iasa pe gura “ce-ai mai facut azi?” sau “cand mai facem machete?”. E cam ca atunci cand visezi ceva si parca ai fi constient de ceea ce se intampla, dar nu poti controla personajul care te reprezinta in vis… stii atat de sigur ce ar trebui facut pentru ca visul sa fie ceva mai bun, poate chiar perfect, dar omuletul ala – care esti tu – nu vrea sa te asculte… si te trezesti cu o boala pe el de nu-i adevarat, gandindu-te cat e de fraier si cat de fraier esti tu ca n-ai incercat mai mult sa-l convingi.
In lumea mea exista perfectiune. Aici “perfect” inseamna mai precis “perfect aici si acum”. Poate exista o anumita succesiune de momente, stari, evenimente al caror ansamblu sa-ti dea o senzatie de desavarsire, de plin, de complet… de perfect, doar aici si doar acum. Cum ar fi o dimineata in care iti dai seama ca traiesti si prin constientizarea asta traiesti si mai “tare”… si in momentul ala aproape perfect sa intalnesti o privire care sa te “dribleze de 3 ori si sa te degajeze”… sunt aproape convinsa ca nu m-ai crede ca acela a fost un moment perfect, strict momentul ala, inainte sa sa apara vreun gand care sa incerce sa aduca cuvinte ce vor strica perfectiunea… Sau cum ar fi o imbratisare, care te umple, oftezi usurat si te culcusesti, si mai lipseste doar un sarut pentru ca mementul si starea sa fie perfecte…
Acum spune-mi si mie, cum sa-ti explic eu tie teoria asta a perfectiunii? Vreau sa ti-o spun, asa – ca fapt divers, ca bucatica din mine si din lumea mea… “Si… Ce-ai mai facut in seara asta?”…
Unul dintre cele mai cuprinzatoare arsenaluri care au fost vreodata si ma dezarmezi cu o singura privire sau vorba… Asta ar trebui sa fie o problema mai mare pentru tine decat asa-zisa “amagire” care de fapt nu exista. Ma intreb cum poti fi atat de nesigur in loc sa te uiti in jur si sa vezi ce efect ai asupra oamenilor… de la cei mai… la cei mai… Pe de alta parte e poate mai bine ca nu o faci… mai bine pentru mine, evident!
Oricum… desi o faci inconstient, iti multumesc pentru ce trezesti in mine… O parte din mine care mi-e tare draga pentru ca o simt foarte aproape de cum sunt eu de fapt… un amestec de naivitate cu inocenta si vulnerabilitate, poate putin prostuta dar cu cele mai bune intentii… adultul din mine se revolta si spune tot felul de lucruri care mai de care mai mature si mai intelepte, dar scolarita se inroseste, priveste in pamant si spera ca poate maine…
Orb nu cred ca est… esti probabil orbit si speriat si sictirit ca iti tot pun diverse etichete si incerc sa te definesc… fulgi de nisip si alte alea… o fac pentru ca doar asa ma simt si tu cat de cat in control si am de ce sa ma agat… Apropo de agatat… tu chiar credeai ca nu o sa ma agat cu tot ce am de ce mi-ai zis atunci?! Poate ca pe moment te-am ascultat, dar acum…
Ma tot intreb ce vrei… cred ca pe undeva chiar nu vrei nimic acum… ceea ce nu-mi convine de loc pentru ca sunt foarte grabita de felul meu… Ma enerveaza sa trag de tine, poate chiar mai mult decat te enerveaza pe tine, si de fiecare data imi spun ca e ultima… dar de fiecare data mi se pare ca surprind un moment prielnic – care se dovedeste ulterior a fi cel mai prost moment posibil – si iar o iau de la capat… iar dup’aia am impresia ca am dat cu piciorul in ceva si te-am indepartat…
Anyway… daca ai ajuns sa citesti asta, sa nu-mi spui ca ai gasit-o…

29.11.02

Sunt un pendul in bataia unui vant continuu de emotii.
Dintotdeauna am vazut lumea si viata prin ochii altcuiva. Prin ochii tai mi-a placut cel mai mult… Dar acum trebuie sa invat sa vad singura… Dragostea nu inseamna a privi cu ochii celuilalt… “ci a privi impreuna in aceeasi directie”… Vreau sa devin vantul si sa-mi gasesc directia… Atunci, daca vei mai fi aici, te voi lua cu mine…
Ce sa mai spun cand s-a spus totul…?
…Vreau sa te iubesc…

De unde nevoia (maladiva) de a transforma cea mai nesemnificativa traire sau cel mai minor eveniment intr-o metafora?

18.12.02

Mi-e frica sa ma dau altcuiva pentru ca nu stiu ce ar face cu mine. Chiar daca tot ce iti dau se loveste de tine si cade, macar e ceva cunoscut si cat de cat previzibil si familiar.
Mi-e frica ca daca ma dau altcuiva ma voi pierde.

21.12.02

Stiai ca insemni ceva pentru mine. Vedeam asta in ochii tai. Cu privirea asta imi placea sa ma leg de tine. Acum cand te-am gonit din mine privirea ta e goala, la fel ca sufletul meu instrainat.

Iubire solo

Ma gandesc la tine din inertie. Nu exista miscare perpetua. Nu-ti mai dau voie sa ma imbrancesti cand ma opresc.

Nu stiu cine sunt. Incerc sa-mi amintesc ultimul moment cand am stiut.

3.01.03

Vreau sa te vad urat. Sa-ti vad bubele si viermii care-ti colcaie in ochi, membrele diforme si gura spurcata. Ochii nu ma asculta. Sunt handicapati de sufletul care urla de singuratate si raceala, sufletul care vrea, care doreste, care s-ar cufunda si s-ar ineca in cea mai abjecta mocirla cu cea mai mare voluptate. Ma infund in mlastina urateniei tale. E atat de intuneric ca vad numai lumini.
Esti cosmarul din care nu ma pot trezi. Piatra pe care nu reusesc s-o scot din pantof, aschia de sub piele care cu cat incerci mai mult s-o scoti, cu atat se infunda mai tare.
Obosesc din ce in ce mai rau.
Pana cand?

8.11.02

Bibelou… bibelou rar pus intr-o vitrina prea mare si impunatoare… prea multa atentie, prea multa importanta, prea multa liniste... un cutremur care ar trebui sa sparga vitrina, dar n-o face… bibeloul se sparge si se recompune, dar nimic nu se schimba… vitrina ramane aceeasi… oamenii se schimba, dar in loc sa-si puna intrebari iau totul ca atare si nu baga nici macar o floare in vitrina… sterg praful cu constiinciozitate, dar nici macar o floare deasupra… macar langa… nimic… castelul de fildes care se surpa sub nimic si recreste pentru a se surpa din nou…

De ce sa tratezi un om ca pe-o floare? De ce sa-l percepi ca pe-o floare? Sa-l culegi, sa-l ignori, sa-l arunci, sa-l adulmeci cu nesat neindraznind sa te atingi de el, sa-i faci cea mai mare nedreptate si sa-l pui intr-un buchet… sa-l si ambalezi pentru a savarsi crima pana la capat… fara ca macar sa observi ca intr-un buchet nu sunt niciodata 2 flori la fel…

A nu lasa copiii sa moara… a nu-i lasa sa doarma cel mai negru si mai sinistru somn… a deveni “mare”… mare = plin de griji ireale, absurde, aberante si mai ales neimportante… mare = orb la tot ceea ce este frumos, nou, fascinant, uimitor, uluitor… mare = sa vezi doar gri si negru, doar “atunci” si niciodata acum… a nu lasa copiii sa se piarda… sa-si piarda scanteia care sclipeste destul de lung si tare ca sa-ti arate tot ce-i frumos si tot ce merita… adica Totul.

13.11.02

Starea de spirit e direct proportionala cu inocenta. Inocenta, din fericire, nu se pierde niciodata in intregime, doar fluctueaza mai mult sau mai putin. Ca dovada, cei mai mari deprimati ai tuturor timpurilor, au avut macar cate un moment, oricat de scurt, de calm, de bine, sau chiar de bucurie… inexplicabile… Aceea era inocenta din ei, agonizata si agonizanta la maxim, ce-i drept, dar inca acolo, ascunsa intr-un colt si inchisa ca o fiara monstruoasa.
Te uiti cateodata in oglinda si te sperii de cat de urat poti fi… ochii te tradeaza, goi, mati, inexpresivi. Alteori insa, fara vreun motiv anume, radiezi, o sclipire din ochi iti construieste o frumusete discreta, care, daca esti destul de atent, te bucura, dar doar pe tine… si asta e tot sarmul inocentei… Sa te balacesti singur si vesel in ea, ca un bebelus care el singur stie de ce gangureste si rade cand se joaca.
Inocenta trebuie hranita cu vise si scenarii, altfel uratenia lipsei ei va fi si mai infricosatoare.

Abandon, singuratate, confuzie… energie nefocalizata care daca ar avea o tinta ar exista si un fitil pentru acest coktail Molotov nevrotic!
Cand stii tot… vezi tot atat de clar… ai face ce e “bine” daca ar vedea si ceilalti… doar ca nici cei care vad nu vor s-o faca… Te imbraci in abandon, singuratate si confuzie si te pisi pe toti cu energia ramasa.
Furie? Neh… prea lene… mai bine pustiu si gol decat sa risti sa “umpli ceva rupand din tine”.
Nimic nu e usor, asta e clar… dar oare cand si cum iti dai seama ca pragul de care te incapatanezi sa dai cu capul e un zid de care nu poti trece? Preferi sa te gandesti totusi ca s-a auzit de oameni care pot trece prin ziduri… daca in realitate “cica” se poate, de ce nu si metaforic?!
Zile prea scurte si prea goale, nopti prea lungi si prea pline… macar de n-ar fi intrerupte de lumina asta chioara de toamna.
Vreau o reteta pentru a baga oamenilor mintile in cap. Vreau o insigna cu mine toata pentru a putea fi lasata in pace si luata ca atare. Vreau ce nu pot sa am. Vreau sa vreau asta pentru ca altfel ar fi prea simplu si m-as stinge. Vreau ca in momentul in care obtin ce mi-am dorit sa pot sa respir, altfel decat gafaitul unei placeri perimate.
A “spala sentimente si simtiri”… Vreau mult MULT Dero! Vreau sa mi le pot spala singura… in loc de asta ma uzez singura si ma mir de privirile tocite din jurul meu.

Masturbarea inimii…
M-am indragostit – pe mine “ma”! – iubesc, fara “te” si termin intr-un urlet de durere.
Inima, la fel de educabila ca orice organ, in placere sau durere… cum sa doara ca sa-ti placa, cum sa-ti placa sa te doara… mai ales asta…
Momentul de scapare, o neatentie asteptata febril, care aduce, care tranteste ce incercai sa retii, sa educi… si trasnetul care vine prea devreme sau prea tarziu… ramane insa o placere in neasteptat, mai mica decat cea educata, calculata… ramane o placere si un gust amar, asteptand bolnav pofta.

14.11.02

Ma ascund cu un machiaj puternic care sa ma apere de tine. Umbre sa-mi acopere nesiguranta, contururi care sa ma ofere pe un platou invizibil, fard care sa-ti arate ce vrei sa vezi.
Te boiesc in culori de clovn in speranta ca vei da de o oglinda care sa te sperie asa cum esti. Clovnul devine mim, iti imping si iti imbrancesc gesturile aberante ramase fara vorbe pana cand te hotarasti sa traiesti, apa care imi va spala griul de sub ochi.

Nu exista cuvinte goale, doar vorbe goale.

14.07.02

Ai dat atat de mult… atat de mult a cazut pe jos… o parte s-a sfaramat… o parte te-a taiat… o parte ai cules… o parte ai uitat…
Acum ai la fel de mult de oferit, dar nici cea mai mica directie… ai arunca in stanga si in dreapta daca te-ar lasa… dar ei, fara sa-si dea seama, se eschiveaza…
Incerci sa te acoperi, sa te invalui in ce ai vrea sa-i oferi, fantasmezi ca vine de la el… Te miri ca nu vede, ca nu simte… te intrebi cum se poate sa nu se lege nimic…
Zambesti amar cand vezi ca nu-l atinge nimic din ce-i oferi, parca te doare cand vezi cum se spulbera tot de zidul lui.
Nici nu incerci sa treci de obstacol… stai in fata lui si astepti… cufundata in ce ai… e pentru el, dar pana una alta te mai linisteste… Ti-e frica sa nu dispara… De ce? Ca nu va mai avea el ce primi? Ca nu vei mai avea tu ce oferi? Ca ar fi putut fi o tornada si nu va iesi nici macar o furtuna intr-un pahar cu apa?
Nu vrei sa-ti faci asteptari, planuri… dar oare nu e si asta doar o amagire? Oare cand se loveste de zid nu se strica si se urateste?
Surprinzi noul pentru prima data… crezi ca apuci sa-i vezi fiecare etapa… te incanta… te incanti singura ca sa uiti de stupoarea dezamagirii si de durere…
Te agati de speranta si de o vorba stupida pana trece? Vrei sa treaca daca nu se indeplineste! Si daca nu trece? Nu mori… mai doare putin… ramane un ghimpe de care poti uita… se mai misca… te mai sacaie… dar deja e ghimpe, nu mai e exaltare… nu te poti invalui intr-un ghimpe… poti doar sa incerci sa-l uiti… irelevant daca dispare sau nu pana la urma…
Si totusi… atingi culmi noi… ca de fiecare data… ai impresia ca ai prins Absolutul de-un picior si Minunatul de celalalt… te doare pana la ceea ce pare a fi epuizarea, secatuirea suprema… pana unde nu poti respira decat cand ii vezi ochii… cand ii prinzi privirea… o durere dulce in acelasi timp… pe care o pretuiesti si ti-e groaza s-o pierzi…
Nu “gandesc deci exist”… simt deci exist! Iar atata timp cat exist eu poate exista si el… am putea exista si noi…
Cand nu mai simti totul e un vis prost, o iluzie ratata si seaca, mata, opaca…
Il simt… simt ce simt… [cu un zambet vlaguit] : mai e o sansa…
Iti doresti atat de tare sa-l cunosti mai bine decat “dincolo”… dincolo in clipa in care se face lumina si incepi sa simti si il cunosti intr-o clipa pe tot… asa se face ca uiti si trebuie sa redescoperi… prima data se intampla prea repede…

19.07.02

Plansul anestezie… de fapt anesteziat…
Nimic din ce reusea sa te faca sa plangi nu merge… usurarea ar declansa un potop de lacrimi, dar parca imaginatia nu vrea sa te mai ajute sa ti-o inchipui…
Doare atat de tare incat nu mai simti… anestezie prin durere… parca undeva in adanc auzi o parte din tine care plange din rarunchi… poate simti si o picatura sau doua scurgandu-se pe obraji… Iti doresti sa simti, chiar si cea mai cumplita durere insa anestezia e mai tare decat partea din tine care plange…
Iti doresti sughiturile, crisparea intregului corp care se cutremura in hohote, grimasa si gemetele… nu le poti avea… probabil ca asta ar fi cazul in care n-ai mai putea suporta… cand durerea te-ar dobori… cand golul ar fi atat de mare incat te-ar cuprinde in intregime si n-ai mai exista…
Daca printr-o minune pe care mintea mea a obosit s-o imagineze, ai aparea in fata mea, nu ti-as spune nimic, as zambi, poate ar reusi sa curga si lacrimile inchise in anestezie… te-as lua in brate, fara sa te strang… m-ar durea sa te sarut… cred ca si privirea ta, care de atatea ori m-a facut sa plutesc, ar fi dureroasa… Te-as tine in brate pana cand as incepe sa simt… pana s-ar retrage anestezia care ascunde neantul…
Te-as tine in brate

?.?.02

Copil mic satul sa fie mama.
Nevoie sa vorbesti, sa fii cu, sa apartii, siguranta sprijinului si caldurii toata viata, inca un lucru atat de linistitor, inca un lucru de pierdut, neliniste, umplii golul din inima ca sa-l maresti pe cel din stomac la gandul de a fi singur din nou.
Sa apartii unui loc, un mic sau mare uter pe comanda, cat mai potrivit, cat mai cald si protector, in care totul sa se opreasca, totul facut pe comanda, totul sa ramana afara cat tu te reconstruiesti.
Ceva de facut care da sens si cuiva-ului si undeva-ului si care in primul rand da sens propriei existente, ceva care iti da energie vitala, consumand, arzand tot restul.
Atingerea unui scop, o pauza de contemplare, traire, viata, inaintea urmatorului drum.

Un fulg de nisip fierbinte care pluteste mai usor ca rasuflarea, care se lasa impins de vantul pe care il baga prea mult in seama… poate ar vrea sa te arda sau sa te zgarie cand iti atinge pielea, dar nu poate reusi decat sa te mangaie usor si cald, fulg de nisip pe care doar un orb l-ar indeparta sau ar incerca sa-l inghete… Fulg de nisip care iti aminteste de mare, de un ocean de bine care te invaluie si te dezarmeaza…
A fost odata ca niciodata un fulg de nisip ratacit cu care am vrut sa ma invelesc, dar care a inghetat inainte sa-mi atinga palma… A fost odata un fulg de nisip care m-a infiorat cand mi-a atins obrazul si buzele… A fost odata un fulg de nisip pe care l-as pretui intr-o cutiuta de cristal… Si ar trai fericita (?) pana la calme si adanci batraneti… fara fulgul de nisip, visand cu drag la ocean…

31.10.02

Confuzie orbita de o lumina prea puternica. Haos, dezordine, sfasiere intre bine si poate mai bine, fluturi multicolori se bat cu fluturi negri de noapte uriasi, aripi negre care ma orbesc si mai tare. Lipsa de rabdare. Acum, aici, daca nu, ma sting si ma cufund in bezna orbitoare care doare. Iar iarba care scoate ce-i mai bun si ce-i mai rau, din pacate in ordinea asta, alcol care ne dezleaga plasa de siguranta la o acrobatie prea periculoasa.
Dezordinea te sufoca, te ineaca, pe undeva te imbie, te face sa vrei si mai tare totul sau nimic, te pierde.
Singura persoana de care nu poti scapa, vesnicul atarnator, vesnicul musafir in plus, vesnicul gaffeur, vesnicul spin in talpa… tu.
Vrei sa te ineci in ceilalti, te agati cu disperare de ei, care nu inteleg nimic, care nu vad, nu aud, vrei sa te ineci in ceilalti si nu dai decat de propria fata cu un ranjet intins pe ea, care te saruta cu forta.
A reveni la ordinea ta dinainte e atat de clar, o ai in fata ochilor in fiecare clipa, imaginea cu atat mai clara cu cat esti mai disperat sa o ai. Fuga la fel de aproape, dar picioarele sunt legate cu catuse de ranjetul fetei tale din oglinda celorlalti.
Altceva… orice, numai asta nu… nu din nou… am mai fost acolo… a fost la fel… daca si acum se termina ca atunci mai mor o data, si inca una, preventiv, pentru ca inseamna ca si “acum”-ul asta angoasant va reveni… iar si iar si iar…
Cat de jalnic suna toate astea… Bine ca-mi folosesc macar mie… un mic ceva pe care sa-l pot arunca in ranjetul ala sadic… i se rupe, dar macar par sa nu stau degeaba.
Cacat. Regizorul de telenovele i-a mai trantit un episod… fulgul de nisip… ha! bis! si cum toate lucrurile bune sunt trei… fuck!
Maine… zi de teatru… voi sta pe o scena cu toate proiectoarele pe mine, cu o singura problema : si publicul va fi luminat. Voi vedea fiecare fata, fiecare miscare, fiecare zambet sau ridicare de spranceana.
Nesiguranta ma omoara, dar momentan par sa ma cam pis si pe siguranta.
“Choose life” – bine, bine, da’ ce-si-cum?!
Aberant.

4.11.02

Ce poate sa doara mai mult decat golul? Lipsa? Durerea ta amplificata de durerea fantoma a celuilalt pe care crezi de cuviinta s-o simti si tu… iar cand te amputezi singur, doare si membrul care a dat lovitura de gratie… inainte ca gangrena sa-si inceapa lucrul…
Hai… incearca tu sa romantizezi toata povestea asta cu cuvinte catarhice si alte astea… mai bine banalizeaza totul intr-un litru de alcool… orice numai sa nu stai singura si goala cu durerile tale fantoma si de calau, sa nu ti se prabuseasca peretii in cap de atata singuratate, atat de mult ravnita, obtinuta… cu ce costuri… Cred ca ce te doare cel mai tare e usurarea… gandul ca el se va descurca si fara tine – “sensul vietii” – sau poate ca cel mai rau doare ca nu te va iubi toata viata asa cum a spus… desi constient iti doresti din tot sufletul ca el sa n-o faca…
Si daca-l lasi pe el, si-ti vezi de ale tale… cu ce ramai? Cu un pustiu haotic, unde iar nu stii de unde sa incepi… Credeai c-o sa fie usor, nu? Zi-mi te rog, CE DRACU’ A FOST USOR PANA ACUM?!
Fuck it… let-s go shoot some pool and get wasted.