scris - 3

stii ceva fulg de nea, orice ai face nu o sa ma faci sa nu mai visez ca o sa ninga iar odata si o sa te pot atinge din nou.

fulgul meu de nea, cu cat te tin mai mult in brate cand reapari din cer, cu atat dispari mai repede.

cand am plecat de acasa stiam ca o sa am o iarna fara zapada, oricum imi doream doar un fulg.

O viata fara regrete
„In cercuri line se rotesc
Si se inchid in departare
Stramosii ce ne parasesc
Pentru a omului uitare”


Voi, cei ce urcati pe munte invatati sa va ascultati intuitia, inima si gandul. Pe toate trei, nu doar cate una ori doua. Ascultati-va intuitia cand vine vorba de voi si de cei de langa voi, cu toate ca uneori cei din jur va vor privi ciudat, ascultati-o pentru ca mai tarziu sa nu va para rau… veti vedea pe parcurs la ce ma refer; fara regrete dragi prieteni, o viata fara regrete!


Inima…oh, ea este cea care, sau cea fara de care, pe munte nu ai ce cauta, cum nici in iubire nu ai ce face fara inima, iar gandul, stropul de ratiune intareste cele doua parti de mai sus, le cimenteaza ca un liant indestructibil pentru ca tu omul, cel ce le porti pe toate trei in suflet, sa fii perfect constient pe unde treci si cum treci, unde ale tale rataciri te poarta nu numai pe munte, ci si in viata.


Pe Radu l-am cunoscut pe 15 ianuarie 2008, iar pe 24 februarie 2008 a ramas suspendat intre pamant si cer, intr-o vale albastra… avea 27 de ani


Inceputul, sau prima poarta a mortii…


„Si-au fost zile fara ceasuri
Si nopti fost-au fara zori
Peste ele se inalta-n visuri
Miros de munti in sarbatori.”


De ceva timp, Alin ma batea la cap cu o tura in Retezat, imi era dor de Doamna mea, dar totusi ezitam, incepea o iarna absurda, o iarna a zapezilor vesnice, se simtea schimbarea in aer precum se simte parfumul crinilor intr-o incapere ingusta.


Intr-una dintre zile, Alin imi face cunostiinta cu Radu pentru o tura in Fagaras. Ce pot face doi oameni aflati la distanta, cum pot comunica rapid? Telefonul... au urmat cateva discutii lungi, despre principiile oamenilor de munte, despre experienta…intuitia imi zicea sa-l cert pe Radu de o asemenea imprudenta, cum adica sa pleci pe munte, mai ales iarna cu straini, cu oameni cu care nu ai facut nici o tura macar pe vara. Hai vara mai e cum mai e, mai pleci cu un om prima data pe munte, dar iarna, nu! Pe munte se moare, muntele nu iarta iarna, imi rasunau clar in minte cuvintele inteleptului om de munte.


L-am rugat sa nu plece, sa nu isi joace cartea norocului tocmai in maretul Fagaras, cel ce iarna isi plateste oamenilor politele de peste vara, cand oamenii-animale ii profaneaza imparatia. Vechi si grele sunt tainele Fagarasului, si cu atat mai greu e sa i le cunosti, sa ii bati crestele iarna, cand muntele se deschide spre cer. Multi au platit cu suflul vietii orgoliul tineretii in Fagaras.


Cu Radu era insa altceva, nu orgoliul tineretii il mana sus, ci iubirea nemarginita catre munte, caruia intr-un final i s-a daruit total. Ar fi mers fiinta asta oricand si cu oricine pe munte, numai sa mearga sus, i-ar fi dus pe toti pe munte daca ar fi putut, asta ii era visul vietii lui, sa puna cel putin 500 de oameni pe munte.


Uneori stau si ma intreb, pe cine a iubit Radu mai mult, oamenii sau muntele? Si care dintre cele doua parti a devenit geloase una pe alta? Cand el urca spre Moldoveanu, eu urcam potecile inghetate ale Coziei, eu ma chinuiam cu gheata el cu viscolul, pe mine ma astepta la final o cabana calda plina de oameni, pe el doar un cort si inca doi companioni.


A doua zi priveam de pe Cozia spre Fagaras, simteam ca e in viata, atat, apoi vremea s-a stricat iar. Am ajuns acasa cu intinderi la ligamentele de la picioare din cauza patinajului artistic pe potecile inghetate. Radu a zis ca a fost o reusita ca s-au intors acasa vii, i-a prins viscolul si abia au coborat din creasta. Unul din “co-echipieri” a cedat psihic si fizic. Cat se bucura Radu ca inca respira. De data asta mi-am luat inima in dinti si l-am certat simplu si apasat ca intre doi prieteni vechi, cu toate ca il stiam de putin timp, muntele unise in cuget si simtire doi straini ca pe frate si sora. Si totusi ori de cate ori vorbeam il simteam departe, ca si cand plecase deja calator printre astre. A fost prima adiere a mortii in preajma lui Radu si eu o simteam acut, ca pe un junghi in coaste mereu prezent, il simteam dus, dar mi-a fost frica sa-mi recunosc mie si mai ales lui… cuvintele se opreau in corzile vocale, se zdrobeau printre lacrimi, si eu nu puteam sa-i zic, i-as fi tipat in suflet sa aiba grija, sa…!!! Sa fi fost in zadar?


Retezatul il cheama, sau a doua poarta a mortii.


Trei dimineata, gara Craiova, eu si cu Robert zgribuliti si adormiti, sorbind dintr-o cafea calda, dam cu ochii de Radu. O chestie inalta, pe la un metru nouazeci, imbracat in negru si afisand un zambet a la Radu inimitabil, in timp ce sarea peste gardul dintre linii. Avea in el mai multa energie decat doua cutii de ness din cele mari. Si acum cand mai plec cu trenul pe undeva ma pierd cu privirea in zare tot asteptand sa apara de pe undeva razand. Dar timpul nu asteapta privirea lui Radu sa razbata de dincolo spre noi, cei ce l-am iubit in lumea asta.


Ma trezesc din vis… ceva e in neregula, trenul doarme pe sine, intr-o gara mica din defileul Jiului, Radu se plimba nervos pe coridor, Robert e afara la o tigara, toti din vagon comenteaza… ce se petrece.. inca dorm? E 7:45 dimineata si la ora 8 e programata o greva.


Radu respira sacadat, semn ca e nervos, se uita spre mine si spre Robert, se calmeaza, ia rucsacul in spate si zice razand „n-am de gand sa pierd Retezatul pentru astia de la CFR, hai la ocazie”. Ciudat a fost ca dupa Radu a pornit si inca jumatate de vagon de oameni, un grup de vre-o 20 de liceeni ce mergeau „la munte”, probabil sus la Straja, la vreo cabana.


Ajungem la drumul national… noi trei, aia douazeci, se uita Radu la noi, se uita la aia, si apoi cu o privire de lup spre turma de mielusei neajutorati, izbucneste in ras zicand catre liceeni cu geamantane „aici va mancati cina!”, si fara alte comentarii, ia pozitia autostopistului, opreste prima masina, il arunca pe Robert in masina si mai apuca sa ii strige in treacat „ne vedem in Ohaba!”.


Apar vociferari din partea grupului de liceeni, Radu rade in continuare, opreste alta masina, vine randul meu, aia urla pe fundal ca nu e corect, eu ma uit cu ochii bulbucati inspre Radu nedumerita, la granita dintre ras si nelamurirea de genul „si eu pe unde o iau”; masina da sa porneasca din loc, Radu imi flutura cu mana la revedere si imi suiera „Ohaba scrie pe tine!”, strig spre el in ultima secunda sa-mi dea ceva bani ca toti bani sunt la Robert, scoate o hartie de 10 lei si mi-o da zambind. A luat cu el dincolo datoria asta, nu stiu de ce… nu a vrut sa ii mai ia.


La iesirea din defileu, la intersectia spre Straja, ma lasa masina, il gasesc pe Robert si ne postam in cautarea altei ocazii. Cinci minute mai tarziu, il zarim pe Radu intr-o masina in drum spre Petrosani. Era tot un zambet. Nu stiu cum a scapat de turma de mielusei nelinsat pentru o asa fapta. M-am speriat atunci pentru o secunda, cand i-am zarit privirea taioasa de lup, atata blandete sa poata gazdui duritate de otel in priviri? Inca nu ii intelesesem sufletul de lup alb, inca ma zbateam sa il aflu, inca simteam, iar raspunsul era dincolo de simtire.


In Ohaba trebuia sa ne intalnim cu Alin si restul trupei, dar datorita doamnei Fortuna nu am ajuns la intalnire si le-am dat unda verde sa plece in sus spre Gentiana, caci noi intarziem putin, pana gasim ocazie. Am recuperat din intarziere intre Carnic si Pietrele, cand am facut autostopul cu ratracul. Inca un mijloc de transport bifat pe lista cu autostopuri, am incercat de toate de la caruta la atv, de la tir la limuzine, mai am sa merg cu calul J .


La Gentiana il gasim pe Radu tot un zambet, deh, era in elementul lui. Loly era bolnav, ii tinea locul un prieten, imi era dor de el, tatal Retezatului, parintele Gentianei.


Schimbator copil Retezatul, acum iti rade scaldat in soare, mai apoi te imbie spre inaltimi, infasurat in valul negru al miresei de dincolo, iti zambeste dinspre moarte. Iubesc Retezatul cand se scutura de oameni, cand ii trimite acasa, cand e demn maturand oamenii de la varfuri spre poale intr-un viscol si-o furtuna dementiala. Apoi redevine calm si bland chemand la el pe cei ai lui, pe copii lui, cei in fata carora se deschide mereu, cei pe care ii intampina intodeauna cu soare si carari blande.


Limitat si demn de compasiune este cel ce intra in tara muntilor mort pe interior, lipsit de suflet, neascultator in fata intuitiei. Doamna intuitie e acel mecanism specific oamenilor de munte liberi, zana buna ce ii tine in viata atunci cand situatia depaseste limitele omenesti. Asa cum orbii simt dincolo de simturi, asa si copilul muntilor va simti taina muntelui, va mirosi pericolul in aer, venind peste el din toate directiile, invelindu-l in nelinistea si teama din alte lumii spre a-l feri de primejdie si spre a intelege ca nu acolo la acel moment trebuie sa fie.


(Parte scrisa de Robert):

Hai sa bei un ceai cald, sau preferi un vin alb? Si imi face un semn complice cu ochiul, las-o pe Anca sa se odihneasca si vino cu mine… Ok Radule, sa fie ca tine.

Eram obosit si nu mai aveam rabdare, Radu se uita la mine ca la un frate, in timp ce imi manjeste o felie de paine cu branza topita. Ia si taci. Ia si un pahar de vin si hai sa stam la o barfa. Ok, zis si facut. Infulec felia de paine, iau paharul cu vin si iesim in usa cabanei, imi aprind o tigara si ma asez pe un mal de zapada…”


Il vad ca se uita in sus si ii urmaresc privirea, il las in pace nu ii zic nimic, la un moment dat, Radu ma intreaba: ce e acolo in cer ? Cat de departe este Cerul? Ai idee?


Era de o seninatate si o candoare cand mi-a pus intrebarile acelea, de mai sa nu il recunosc. Stii ce?, imi zice Radu: m-as duce acolo in Cer sa vad cum este, ma atrage, daca as putea as atinge cerul cu mana, oare tu poti sa ma intelegi? Am luat o gura de vin si m-am apropiat de el, l-am luat pe dupa umeri, si i-am aratat cerul, Radule si eu vreau din cand in cand sa ajung acolo, asa ca stai linistit, te inteleg. Se rezema de tocul usii de la cabana si ma privea, fix, parca incerca sa inteleaga Cerul.


Iau o gura de vin si il intreb pe Radu:

- Crezi ca ti-ar place acolo sus in Cer, sincer Radule, mie mi se pare al dracu de departe!

- Robert, daca nu as fi stiut ca ma intelegi, nu deschideam discutia.

Ok, Radule, am redevenit serios sa vad pana unde vrea sa ajunga, dar nu crezi ca este prea devreme pe bune acum, stiii si tu ca daca pleci in Cer, aici trebuie sa nu mai fii, corect?


Incercam un ton intre gluma si serios ca sa nu… nici eu nu mai stiu de ce… de aia… eram tensionat.

- Da, stiu ce inseamna sa vrei sa pleci acolo sus si ce valoare are asta pentru un om, dar pentru mine nu este devreme, sau na, sa iti explic altfel, daca as putea sa ajung maine acolo nu mi-ar pare rau… ba din contra si imi zambi ca un copil caruia i se promite o jucarie si e sigur ca o sa o primeasca.


Noaptea trece, stele se sting, o noua zi, o noua incercare.


Radu urca cu pasi mari ca si cum ar fi vrut sa masoare cu pasul timpul, inainta prin nametii mari de un metru asa cum un om merge pe sosea, inalt, demn, curajos. Am ajuns la poalele muntelui pe care trebuia sa urcam, Radu s-a oprit un pic sa discute cu niste baieti care erau si ei cu noi, eu cu Alin am luat-o inainte ,i-am zis lu Radu ca ne ajunge din urma si am inceput lupta cu noi insine pas cu pas pana sus, stiam ce vrem, unde sa ajungem, dar daca si puteam urma sa aflam. Am putut!


Din cand in cand ma intorceam cu fata spre vale prind spre Radu, ma uitam la el si isi dadea seama ca il astept, zapada imi invaluia picioarele ca o plapuma moale, imi facea semn sa continui urcarea, ca el mai sta de vorba, ii ridicam mana in semn de raspuns si plecam mai sus… am ajuns sus, aparatul de fotografiat mi se misca in geaca, ma cam incomoda, dar vroiam sa fac niste poze de SUS. Nu stiu cat mi-au iesit dar macar am incercat.


Mi-am gasit un loc, cat de cat stabil pe zapada care ameninta in fiecara secunda ca o ia la vale cu mine cu tot… Alin batatorise o mica platforma pe care sa poti sa stai cat de cat in siguranta, m-am tras mai langa Alin sa stau mai bine. M-am asezat jos, am scos aparatul si am inceput sa fac poze… M-am uitat in vale dupa Radu, urca de zor in ariergarda, cu ceilalti dupa el, parca era o locomotiva care tragea vagoane.


Au ajuns sus, Radu s-a postat strategic langa sotia celui care catara pe cascada de gheata. Avea ochelarii de schi pe ochi, nu ii vedeam fata, dar il simteam ca ar vrea si el sa se catere pe gheata. I-am pasat aparatul foto lui Alin si am pornit spre Radu. Ma apropiam de Radu, fiecare pas pe care il faceam mi se parea ca cineva imi dadea un pumn in moalele capului, cu cat ma apropiam de el, ma lua ameteala, Radu vorbea cu tantita aceea care isi fila sotul. Ea tot aproba din cap in semn de acord.”Trebuie sa ajung langa Radu!”imi spuneam in gand, hai Robert inca un pas, asa cum ai invatat… inca unul…


Am luat-o pe ocolite, pe sus spre creasta, pe jos era riscant si nu aveam loc de ceilalti privitori, in plus de asta daca o luam pe jos, riscam sa o incurc pe sotia celui care catara, am zis sa nu deranjez atata lume pentru 4 metri in plus, pe final mai aveam cativa pasi buni pana la Radu, muntele mi-a dat o mana de ajutor, o bucata de zapada in straturi inghetate a plecat cu mine, instinctiv m-am lasat pe spate sa cad in fund, m-am dus ca bobu cei cativa metrii pe care ii aveam pana la Radu.


M-am oprit in bratele lui. Mi-a zambit fericit, ce ai? De ce zambesti de parca ai fi castigat o locomotiva la loz in plic? Am vorbit cu sotia celui care catara si mi-a zis ca dupa ce se da sotul ei jos ma fileaza el si urc si eu…


Radule lasa ca o facem altadata, ca si eu vreau sa invat, ca nu le am prea bine… la tura asta stai cuminte ca avem timp altadata, nici coltari ca lumea nu prea ai, de restul ce sa mai zic?


Ma Robert, ca nu stiu cand mai am ocazia pana la iarna mai este destul… acum vreau… hai ma Radule, ca iti promit ca la iarna o sa avem echipament amandoi sau macar unu din noi, si venim amandoi aici si o facem pana in varf ca lumea… acum sa stam relaxati si sa privim lucrurile din afara, eu asa zic ca e mai bine, crede-ma ca si eu vreau, desi mi-e un pic frica, nu stiu cu ce se mananca, dar vreau!!!


Ba capos esti! Eu tot ma catar, uite asa… se cam infuriase un pic pe mine atunci… asa am tinut-o vreo 35 de minute, eu ca nu, el ca da, pana la urma a cedat cu conditia (promisiune din partea mea) ca o sa venim iarna viitoare sa o facem impreuna… I-am promis cu mana pe inima, si l-am rugat sa imi promita ca nu se catara la tura asta. Mi-a promis ca nu se catara. Am mers pe incredere oarba cu el, aveam sufletul in gat.


Am plecat de langa el, m-am dus spre Alin, pe acelasi traseu pe care venisem ,adica pe sus. Faceam doi pasi si ma opream sa vad ce face Radu, aveam sentimentul ca daca plec de langa el dispare ca un abur, de cate ori imi intorceam fata catre el imi zambea, frumos, natural, din suflet. Am ajuns langa Alin, am stat doua minute si am plecat pe flancul stang, in sus spre cascada de gheata. Ma pozitionasem strategic, m-am dus sus cat de sus se putea urca, sa ii pot vedea pe toti, de acolo il vedeam pe Radu pe diagonala, era in vizorul meu, ma mai linistisem, nu mult, dar era mai bine, mi-am aprins o tigara si am ridicat privirea spre cel care de acum facea rapelul de coborare…


Sotul tipei ajunge langa ea si intreaba:”Cine urmeaza?” pe un ton de gluma, sotia tipului ii spune ca:”uite el ar vrea sa incerce!” Tipul se uita la Radu, il masoara de sus pana jos si invers, de parca l-ar fi cantarit si nu spune nimic, incepe sa isi dea echipamentul jos. Ii intinde hamul lui Radu plin de fiare de gheata, Radu i-a facut semn cu mana ca „lasa, cu alta ocazie”, de ce nu mai vrei, ca pana acum te bucurai si iti doreai… l-a intrebat sotia tipului nedumerita, Radu a zambit si a aratat spre mine, eu urmaream scena cu interes, gata sa intervin la cel mai mic gest care NU TREBUIA FACUT ! NU ATUNCI!


Tipa s-a uitat la mine, eu eram calm, Radu intelesese ca s-ar fi expus prea mult, daca ar fi catarat, si a stat cuminte. Nu stiu ce a inteles ea din mimica fetei mele, dar nu a mai insistat, a dat din umeri a nedumerire si a inceput sa isi ia hamul pe ea, ceilalti pentru care cataratul pe gheata era doar un spectacol gratuit, nemaiavand la ce sa se holbeze, au inceput sa coboare.


Am ajuns si eu langa Radu, l-am luat si am ajuns amandoi la Alin. Ne-am pus de acord sa coboram si noi, ca nu mai aveam de ce sa stam, si ne mai era si foame pe deasupra. Imi simteam sufletul innaripat, parca pluteam, nu mai mergeam pe picioarele mele, chiar mi-a si zis Radu dupa ce am iesit de pe panta si am intrat pe o zona mai lina: „da mergi, nu te incurci, a stiut Anca ce sa aleaga…” si mi-a facut cu ochiul, i-am raspuns cu un citat din Anca: „pasarile de acelasi fel zboara in stol”. Corect, mi-a raspuns, iar filozofam? Si a inceput sa rada sanatos, fara falsitate, natural, un ras molipsitor, m-a trosnit si pe mine rasul, radeam de rasul lui, si ma detensionam in acelasi timp… da ma, filozofam dar sa halim ceva ca aerul asta de munte cam face foame… mie-mi spui? Am ajuns la cabana, Anca statea pe o scara de lemn din exteriorul cabanei, bea cafea si fuma. Ei cum a fost? Hai ziceti? Radu a intrat in cabana, ne-a lasat singuri. I-am povestit in linii mari Ancai, i-am aratat si pozele, am fumat cateva tigari la o cafea cu ea. Am privit spre cascada de gheata, catara sotia tipului, comentam cu Anca, traseul parcurs de ea, era clar ca pornise gresit, se dusese mult in stanga.


Bucegii, mormant albastru, sau a treia poarta a mortii si ultima a lui Radu.

Libertatea vine pe aripi blande cu iz de inaltimi.


"Pe munte se moare tampitilor!", urla Conu sus pe varful Straja pe un vant de 80 km pe ora, in timp ce amaram cortul cu pioletii si bete telescopice. Cuvintele coborau in mine reci, se implantau in oase adanc si pe vecie. Am pus cortul in mai putine minute decat are o mana degete, dar parca au parut ore, zile, eternitate, tinand de cort sa nu il spulbere urgia spre prapastie. Jumatate de noapte a tinut Robert de cort sa nu il lipeasca vantul de zapada peste noi, s-a luptat cu stihiile in timp ce eu, cufundata in somn, retraiam momentul montarii cortului… simteam cu toata fiinta ca daca vreunul dintre noi trei ar fi facut vreo greseala in acel moment ar fi fost o condamnare pentru toti trei, cand vantul iti baga zapada in nas, in ochi, in gura si trebuie sa tii bine de rucsaci sa nu o ia la pas, cand trebuie in acelas timp sa montezi cortul, cand toti lucreaza ca unul, fiecare stiind miscarile robotic, pe de rost, greseala e fatala, si nu isi are locul, cand pe langa toate acestea, trebuie sa mai tii uneori si manusa in dinti spre a putea fixa un bat cu mainile goale, cand raceala fierului e fierbinte pentru carnea degetelor tale. Si acesta e un singur moment dintr-o tura de iarna, fie ea chiar si de antrenament, petrecuta in domoalele creste ale muntilor Vulcan.


Domnii mei, iarna muntele nu iarta cutezanta ochilor de lapte, iar cei ce va poarta alaturi de ei in ture de iarna de initiere sunt adevarati eroi, caci isi asuma viata voastra si o protejeaza, respectati-i pe cei ce fac aceste sacrificii prin recunoasterea meritelor lor, nu va fie teama sa le recunoasteti suprematia lor in fata voastra. Cand ai alaturi un om care e mai sus ca tine, fi fericit, caci ai spre ce tinde, nu fi invidios, nu ai pe ce, acel om a muncit sa ajunga acolo unde e, fa-o si tu la randul tau.


A doua zi, la caldura din cabana, zambim, radem toti, ne mai cearta Conu parinteste, dar suntem toti intregi, si putin mai maturi, incepem sa simtim izul crestelor albe in sange, primim chiar si niste felicitari mici, asa sa nu ne-o luom in cap, vorba lui, „sa nu incepem sa avem vise erotice cu varfuri de peste 8000 de metri”, cunostea vulpea batrana cutezanta ochilor de lapte, se mai lovise de ea in viata.


Il lasam pe Conu cu ale sale, si coboram la Bobi sa dam ceva haine la spalat, prindem cu coltul ochiului la tv o stire despre un accident in Bucegi, nu o bag in seama, si continui sa imi sorb cafeaua la care visam ieri in creasta.


Ma trage ata spre calculator sa verific mailul. Ma chinui vreo jumatate de ora sa fac netul sa mearga, intr-un final intru pe mail. Mesaj de la Alin… a murit Radu… am putut sa il chem pe Robert si apoi am bufnit in plans. Pun mana pe telefon si il sun pe Alin, tip la el, sa nu cumva sa glumeasca, chiar e pe bune? Chiar e adevarat?


In mintea mea, Alin era de vina si el era singura scapare, inca visam ca nu era adevarat si speram sa ma dezlege el de acest adevar dureros… nu a putut, era adevarat. Robert si-a luat un pahar cu vodka si se tot holba in lichidul incolor, lipsit de miscare.


Apare Conu cu chef de mustruluiala, de ce ii plecasera copii si uitasera sa mai vina… Ne privea mustrator, dar in acelasi timp incerca sa vada dincolo de noi, sufletul lui simtise ca ceva nu este in regula. Fara nici o vorba, l-am luat de mana si l-am asezat la calculator.


M-am indepartat sa il las sa inteleaga, sa nu ii influentez cu ceva capacitatea de perceptie. Dupa un minut, Conu s-a ridicat, avea lacrimi in ochi si capul plecat, se simtea infrant si batran, si-a scot tichiuta de polar de pe cap si si-a desfacut putina pleata pe care o mai are, a venit langa Robert, l-a luat dupa umeri, se agata de el si Robert de el.


L-am cunoscut la Gentiana… Il stiu pe baiatul asta, promitea mult, poate mai mult ca altii. Nu vorbeau, invatau amandoi Glasul Tacerii, stiau ca si Tacerea vorbeste. Era randul lor sa invete Lectia (amara) a Tacerii. Ce ar fi putut spune? Ce se spune DIN SUFLET in asemenea momente? Noi invatam ca trebuie sa ii respectam Plecarea lui Radu, daca am fi vorbit, am fi intrat in turma, in randul celorlalti care vorbesc in asemena momente pana gasesc si ei ceva de zis, daca va uitati la oameni de la o inmormantare veti vedea ca nimeni nu exprima ceva concret si care sa stea in picioare…


In asemenea momente nu se vorbeste, se asculta, Glasul celui care a plecat si isi ia ramas bun de la voi. Nu mai faceti prilej de intalnire la inmormantari, si ascultati ce spun Cerul si Pamantul, pentru ca aceste doua componente il primesc la sanul lor pe cel/cea care pleaca de langa voi, iar cel care Pleaca vorbeste prin ele. Ascultati, caci este singura data cand o mai puteti face,dupa, totul e in zadar.


Ma uitam la Conu si la Robert impietriti ca doua statui, cremene la exterior, ocean de foc pe interior. M-am asezat usor langa ei si am inceput sa povestesc de parca nimic nu s-ar fi intamplat, calm si rece, povesteam si plangeam: cu o zi inainte sa plece m-a sunat, am stat de vorba o ora aproape, zicea ca vrea sa plece in Bucegi, l-am tras de limba cu cine pleaca stiindu-i naravul, m-am mai linistit pe jumatate, a zis ca pleaca cu un prieten cu care a facut mai multe ture, si ca mai vine inca un prieten de-al prietenului, pe care insa nu il cunoaste. Vroia sa faca una dintre Albisoare si apoi a zis: „nu am ham, am cautat toata saptamana sa imprumut unul, al meu e acasa la Cluj, si nu am cum sa il iau, era tare suparat ca nimeni nu il ajutase desi aveau, si zicea ca pleaca in ultima instanta, daca nu face rost, cu un ham din cordelina, si ca atunci cand revine din tura primul lucru, isi ia ham.


M-am rugat de el atunci cu lacrimi sa nu plece, nu are rost sa se chinuie, muntele e tot acolo, nu pleaca, nu are rost sa isi asume asa risc, sa plece cu ham improvizat si incomod, mai ales ca il asteptau cateva rapeluri succesive pentru retragerea din creasta, ma inspaimanta numai gandul, daca ar fi cazut cumva chiar si un metru intr-un asemena ham… in jurul meu aerul se racise de cand vorbeam cu el la telefon, ceva nu mirosea bine deloc, l-am implorat sa nu plece, a zis ca se mai gandeste… si acum simt ca as mai fi putut face ceva in plus atunci in momentul acela sa il conving sa nu faca pasul asta. Neputinta e infricosatoare, sentimentul de vina e infinit, daca macar o singura data in viata mea as fi renuntat la teama si as fi facut mai mult, mi-as fi ascultat instinctul, intuitia si i-as fi spus „nu pleca orice ar fi”, poate acum Radu… ma cutremur doar la gandul! Radule, Radule… Cand prin clepsidra vietii a trecut si ultimul gram de nisip, nimeni si nimic nu o mai poate umple la loc, imi mai spune Radu cateodata in vis, spre a-mi alina durerea sora cu nemarginirea.


Conu ne-a intrebat in soapta: „Puteti sa dormiti?” Nu a mai asteptat un raspuns, si-a luat tichiuta in maini si o framanta cu miscari inconstiente, cuprins de un zbucium interior greu de descris, isi cauta un echilibru si nu il gasea, ne privea cu ochii inlacrimati, a vrut sa plece dar s-a razgandit, s-a apropiat si ne-a luat in brate: „Va inteleg copii, stiu si simt prin ce treceti… cand este inmormantarea?”. Poimaine i-am raspuns eu. Unde? La Tg Mures. Bine, atunci dati examenul maine si dupa amiaza plecati. Pai se poate? A intrebat Robert nedumerit? Da, Regulamentul prevede ca in cazuri de exceptie sa se poata decala examentul. Atunci asa ramane. Bine copii cand vreti veniti la somn… va las usa deschisa. S-a intors si a plecat cu pasii moi si adus de spate. Si lui i-a fost rusine ca in momentul ala traia inca, dar nu avea cui sa o spuna, o tinea doar pentru el si pentru cei care ar fi putut sa il inteleaga… Cati pot ? Cati vor sa ii mai inteleaga pe cei din jurul lor ?


Nici acum, privind in urma, nu am putut sa plang dupa Radu, sa il cert ca a plecat prea devreme, timpul ma ajuta sa ii cunosc sufletul, iar muntii au facut din el ingerul meu pazitor.


A doua zi primesc mesaj de la Radu!!! Am inlemnit, pentru o fractiune am mai sperat, in zadar, era un mesaj trimis de parinti lui Radu catre toate numerele din memorie, anuntand moartea lui Radu, si locul si data la care va avea loc inmormantarea.


Povestea Robert cuiva: dimineata parca nu eram eu, parca eram altul, am inceput timid sa povestim despre Radu, somnul facuse minuni cu sufletele noastre, iar noi invatasem Lectia Tacerii. L-am auzit pe Conu vorbind cu cei de la Salvamont Busteni. Am inceput sa-l pistonam cu intrebari, din ce in ce mai tehnice si despre ce si cum si in ce conditii de poate intampla asa ceva.


Desi Conu este un om sever, si pe buna dreptate, in dimineata aceea era Om, dincolo de Profesorul de alpinism, ne-a demostrat dincolo de explicatiile tehnice ca inca nu si-a ascuns sufletul, lamurindu-ne pe noi se lamurea si pe el,si el avea nevoie e o explicatie. Incepeam sa intelegem, mintea le punea in sertarase, fiecare explicatie la locul ei. Am dat examenul pe care l-am si luat. Ne-am facut bagajele incet, lent de parca nu trebuia sa o facem, si acum am sentimentul ca am uitat ceva la cabana. Am sunat la Tg.Mures la parintii lui sa ne anuntam venirea, le-am spus ca venim de pe munte dupa 12 zile, si ca venim cu echipamentul pe noi, si mai mult decat atat, echipament de iarna. Ne-au zis ca ne asteapta si ca atunci cand ajungem la Tg.Mures sa ii sunam sa vina sa ne ia de la gara. Am plecat, mergeam greu si calcam apasat, am coborat de la Straja cu sentimentul omului care pleaca sa rezolve cea mai importanta treaba din viata lui.


La Targu Mures, la Radu acasa.


Priveam la oameni si incercam sa inteleg ce ii anima cu adevarat in viata, l-as fi oprit pe primul om pe strada si l-as fi intrebat „Esti fericit? Si daca da, de ce ?”... dar nu am facut-o, stiu, din lasitate si din frica de a nu fi considerat ticnit, ma minteam frumos ca oamenii sunt fericiti, fiecare in forma lor, cati au curajul sa se intrebe daca sunt cu adevarat fericiti, daca au ce si-au dorit cu adevarat in viata, daca ceea ce traiesc este si ceea ce si-au dorit, daca…


Aratam jalnic in comparatie cu ceilalti, dar nu ne faceam probleme, eram oameni liberi… in casa il cautam instinctiv pe Radu prin multime, dar nu el nu mai era acolo printre noi. Priveam la acei oameni care erau acolo si ma gandeam cu ce au gresit de au renuntat la ei, si la sufletele lor, de ce nu au curajul sa se recunoasca asa cum sunt dincolo de hainele frumoase si parfumurile placut mirositoare. Parca asistam la o parada de moda organizata de un creator mahmur, vorbeau in soapta, dar nimic nu trada ca ei ar purta in suflet o durere, despre care nu ar fii stiut cum sa o exprime, se prefaceau ca ii doare, asta cu exceptia familiei, si erau ceva oameni acolo. Ne-am asezat pe jos, desi ni se oferisera scaune, eram liberi in gesturi si exprimari, sora lui Radu venise la noi si ne-a luat in brate, eram murdari si prafuiti dar nu mai conta, in ochii lor se citea ca si-au dat seama si ei cine i-au fost cu adevarat prieteni lui Radu.


Nu puteam sa mananc nimic, am baut cate o cafea si am stat un pic de vorba cu parintii lui Radu. Fiecare ii scria o scrisoare lui Radu, o ultima scrisoare… Si noi am scris o scrisoare, in doi, asa cum ne cunoscuse Radu. I-am dat-o mamei lui sa o citeasca si am iesit la o tigara, stateam de vorba cu Anca despre Radu si pe holul scarii mai iese un barbat, trecut de prima tinerete blajin, cu o privire blanda, nu stiam cine este, dar avea ochiii inca vii, vine langa noi, si ne studiaza cateva secunde, apoi ne intreaba, sunteti prietenii lui Radu? Da, l-am cunoscut personal, i-a raspuns Anca… Eu sunt tatal lui, si acum era randul nostru sa il studiem cateva secunde. Discutia a pornit brusc, de parca ne cunosteam de o viata, legaturile fusesera facute intre noi. Viata stie pe cine sa puna fata in fata !


Si ce s-a intamplat cu Radu? a fost prima intrebare; pai, am inceput noi timid, se pare ca nu a facut nod la capatul corzii si de oboseala, noapte, frig, a iesit din rapel… altfel nu se explica… Mda zise el si trase un fum adanc din tigara, isi pleca privirea si nu zise nimic cateva secunde bune, ca apoi sa ne surprinda in cel mai brutal mod cu putinta: „Nu Muntele este de vina, ci Radu, asta e greseala de om, muntele nu are nici o vina… stiti (si m-a luat protector pe dupa umeri), eu i-am pus coarda in mana la 7 ani, pe undeva prin Cheile Turzii… sa tineti minte de la un om care a batut ceva muntii la viata lui, INTOTDEUNA SA VA FACETI NOD LA CAPATUL CORZII!”


Am intrat in casa, intre noi si tatal lui nu mai era nimic de spus, se spusese totul si Adevarul. Si el a inteles. Poate este singurul in masura sa o faca in adevaratul sens al cuvantului, restul doar incearca sa inteleaga rational, el a inteles cu sufletul. El stie ca muntele nu iti iarta greselile de om limitat si ca daca incerci sa ii treci un anumit nivel fara ca sa iti dea voie, nu te lasa.


Am gasit-o pe mama lui Radu cu scrisoarea noastra in mana si plangea incet… i-a intins si lui scrisoarea, a citit-o si o lacrima i se zbatea in coltul ochiului, intelesese dar ii era greu sa accepte, oricum a facut-o mai demn decat oricare dintre cei de acolo. Toti ne intrebau pe noi ce a patit Radu, de parca ceva le spune ca noi am fi stiut, ca am fi fost cu el acolo. Oare cum poate explica cineva de ce a murit altcineva… oare ce cuvinte ar putea crea punte intre cele doua lumi, a lor cei de sus si a noastra, a celor de jos. Apare Alin in peisaj, timid si palid la fata, da binete celor din jur si lasa parintilor cd-ul cu pozele de la Gentiana, ultimele poze cu Radu in viata.


Imi zice Anca infuriata, afara, pe o banca in fata blocului: Ma uitam la toti de acolo, prieteni, colegi de scoala, liceu, facultate, club… stateau aliniati ca la expozitie, impasibili, veniti mai mult din obligatie. Da, fiecare isi traieste durerea in stilul propriu, dar cand cineva sufera se vede in ochii, se simte durerea acelui om, cei de acolo, 90% din ei, erau acolo din complezenta. De parca Radu ar fi inteles ca l-au respectat daca veneau la el imbracati asa la dunga.


Stii, mi-a zis Alin „ai simtit… de asta il certai mereu, ai simtit ca se duce…”. In ochii lui se citea nedumerire si teama, cum e oare posibil sa simti sfarsitul cuiva. Stiu ca si Alin a simtit, toti au simtit-o, dar nu au stiut sa o exprime. Putini sunt cei ce duc pe umerii povara de a sti, si mai putini sunt cei ce o constientizeaza. Cum e posibil, Omule, cum poti fi atat de meschin, cum de realizezi ce ai avut abia atunci cand ai pierdut ceea ce aveai? De ce, omule, nu te poti bucura de simplul fapt ca esti in viata, ca sa fii fericit iti trebuie casa, masina, bani, putere, si uiti sa fii fericit doar pentru ca existi, pentru ca esti! Blestemul omului e ca nu poate avea decat fericirea pe care o intelege. Ne afundam in ignoranta cu fiecare zi ce trece peste noi. Cati oare au inteles ca adevarat fericire e realizarea simplului fapt ca traiesti. Si eu care ma intrebam de ce florile, iarba, copacii, animalele, nu alearga dupa fericire… pentru ca o au, dragii mei oameni, pentru ca ei realizeaza ca singurul lucru al lor este viata, doar atata e in posesia lor cu adevarat. Viata e adevarata fericire… aveti curaj sa intrebati un om ce a scapat dintr-un accident grav ce ii mai trebuie ca sa fie fericit? Va raspunde: nimic! Respir si sunt fericit, e mai mult decat suficient! Hai, cati aveti curajul sa intrebati?! Cati? Nu o mai vazusem pe Anca pana acum atat de furioasa.


Am plecat la cimitir. Radu, depus la capela, statea si parca ne astepta. Am ajuns cu una din masinile familiei. Pe unul din stalpii de la capela statea scris numele lui, ma uitam si nu imi venea sa cred ca el era acolo, cel care imi zambea mucalit in usa trenului in drum spre Retezat… avea capacul pus la sicriu, se vehicula ca e desfigurat, ca sa nu se deschida capacul ca nu e bine. Mi-am luat inima in dinti si m-am dus langa el, eram doar eu in toata capela, restul erau afara si „povesteau” de una si de alta, isi gasisera subiect de barfa. Mi-era mila de ei si de starea in care au ajuns, dar nu era treaba mea sa le arat cine sunt cu adevarat. M-am oprit langa sicriul lui si am pus mana pe capac, imi intrebam sufletul daca e bine ce fac, nu era o treaba pe care sa o fac rational, asa simteam…


Am desfacut primul surub, incet, foarte incet, nu imi era frica, nu aveam de ce, un om care doarme nu iti poate face rau, am trecut la al doilea cu mai multa incredere, nu era vorba de frica, cat de ideea de a nu deranja, de a nu intina cu gestul meu Linistea lui Radu. Mi-am zis ca Radu nu m-ar certa, ca fac acest lucru si le-am desfacut si pe celelalte doua suruburi.


Am ridicat capacul, Radu dormea, ultimul somn. L-am intrebat: „Ce facusi ma?” Ai vrut tu neaparat in cer, ia zii si mie cum este pe acolo si l-am tras un pic de nas, prieteneste… l-am sarutat pe frunte si am iesit afara la ceilalti. Ma impacasem cu Radu. El m-a ajutat sa ii inteleg Plecarea si sa nu ma supar ca nu mai este langa mine, zambindu-mi mucalit cand nu are chef de nimic .


Am chemat-o si pe Anca, initial nu a vrut sa vina, cauta motive sa nu o faca, am luat-o de mana si i-am sis: „Hai la Radu, ca este ultima oara…” a venit, l-a vazut si s-a calmat, l-a sarutat pe frunte ca pe o icoana Luminoasa, s-a uitat la mine si mi-a zambit. Se impacase si ea. Ma simteam si o simteam si pe Anca puternica, eram mari si reusiseram sa il trecem pe Radu de Marea Poarta, prin intelegerea si acceptarea noastra. Stiam ca sufletul lui zboara liber in cer, asa cum isi dorise, si acest lucru nu era de condamnat, sau de incercat sa fie inteles rational. Viata si Moartea sunt doua notiuni abstracte, inca nu le putem patrunde tainele, nu acum….


Am iesit afara cu Anca, la ceilalti. Cineva ma intreaba daca i-am scos capacul, am raspuns cu o seninatate de copil ca da, ar fi vrut sa imi zica ceva, sa scoata o critica din gura, dar s-a abtinut, acela inca mai avea suflet. Am luat-o pe sora lui Radu sa il vada, pentru ultima oara, a opus o rezistenta de parca i-as fi aratat balaurul cu 7 capete, am luat-o pe dupa umeri si am plecat incet spre capela, nu mai vorbeam, ii lasam dreptul sufletului ei de a intelege ca este ultima oara cand il vede, trebuia sa inteleaga si sa linisteasca, altfel ar fi trait toata viata cu ideea ca nu a mai apucat sa il vada, pentru ultima oara…


Afara, cineva trecut de prima tinerete, vine cu un caiet de dictando, ingalbenit de vreme, si imi arata o poezie, ma uit si vad ca este vorba despre „Omagiu unui Alpinist” in varianta originala, ma intreaba daca o pot citi pentru Radu. Am zis da, desi ma simteam ca in fata unui examen oral… Adica eu trebuie sa fac asta? Recunosc sunt un pic timid la baza. Intram inauntru si dupa sora ei au mai venit cativa prieteni de-ai lui Radu, incepeau sa capete curaj, veneau incet , pe rand, cu frica... o frica de ei insisi, teama ca daca il vor vedea pe Radu acolo s-ar expune la ceva. Prietena lui si o parte din prietenii lui nu au vrut sa intre, stateau afara si vorbeau, de una si de alta… Apare preotul, si de voie de nevoie, au inceput sa intre, incepe slujba, mi se parea inutil dar trebuia si asa, bunica lui, deja nu mai putea sa se stapaneasca, il chema inapoi pe Radu si isi striga neputinta de a mai putea face ceva… Preotul slujea in continuare, eu nu il mai auzeam il priveam pe Radu, desi era acolo in sicriu, pentru mine nu era mort in sensul de a muri, plecase intr-o lume mai buna si o lume nu din cartile religioase, o Lume Albastra, o lume in care nu exista bani, averi, invidie si alte cele. O lume Curata si Libera !


Mama lui plangea tacut, ne privea cu un soi de nedumerire, vedea ca eram diferiti de ceilalti si nu intelegea cum putem fi asa, stia ca si Radu era diferit, ceilalti ne priveau, unii cu curaj, altii cu un soi de teama, vecina cu neincrederea. Cineva ma intreaba daca pot sa il conduc pe Radu pe ultimul drum, sigur ca da, am acceptat din toata inima, era un privilegiu pentru mine, daca nu chiar o onoare ca a venit la mine si m-a rugat, putea sa se duca la oricare altcineva, dar nu a facut-o.


Preotul isi termina slujba de la capela. L-am rugat si pe Alin sa ma ajute la conducerea lui Radu pe ultimul drum, nu a vrut, la inceput nici macar sa asiste la Slujba, mi-a spus cu o voce moale: „Eu astept aici pe banca!”, a trebuit sa il iau un pic cu forta sa il duc inauntru, s-a lasat moale in mana mea. A acceptat pana la urma sa ma ajute si cand preotul ne-a facut semn, l-am luat pe Radu de acolo, incepuse Calatoria si noi, cei care il conduceam, eram Strajerii lui pe Ultimul Drum.


Cat a stat Radu in Capela a fost liniste, cand l-am luat de acolo, ceva se schimbase, plangeau foarte putini si mai ales cei din familie, dar ceilalti atunci au inteles cu adevarat ca Radu nu o sa mai fie printre noi. Mergeam cu Radu pe umarul stang pasind incet, ca si cum as fi calcat pe cioburi in picioarele goale. L-am depus incet si cu smerenie unde era amenajat un loc special. Preotul s-a asezat in amvon si a reinceput slujba.


Nu il mai ascultam, stateam drept in fata Mortii si Intelegator in fata Plecarii lui Radu, stiam ca el nu va pleca niciodata de langa noi, ca va avea grija de noi cei ramasi aici. Doi soimi pe cer vesteau trecerea catre celalalt taram, Taramul de Legenda, Taramul de Poveste. Uitasem de caiet, si de poezia pe care trebuia sa o citesc, preotul a terminat slujba, ne-a vorbit despre cateva impresii pe care le avea el despre oameni si umanitate, omenie si respect, nu stiu cati dupa ce au plecat de acolo mai respecta ceva din spusele acelui preot.


Barbatul se apropie cu caietul in mana, iau caietul si ma uit in spate, o mare de oameni, majoritatea necunoscuti, sincer imi era un pic rusine de parca faceam un lucru urat… dar nu, m-am uitat la Anca si am vazut ca a inclinat un pic capul in semn de incurajare. M-am dus la amvon si am pus caietul pe masa. I-am mai privit odata pe cei de acolo si am inceput sa ciresc, incet, cu voce soptita, parca imi citeam doar mie si lui Radu… mai tare sopteste cineva, atunci am realizat ca nu se aude. Am luat-o de la inceput, cu voce tare si grava, in secunda aceea am vrut sa ii fac pe toti sa inteleaga gestul lui Radu, prin acele versuri, nu garantam ca vor intelege toti. Eu simteam ca mi-am facut datoria. Tatal lui a venit si mi-a spus „multumesc”! El intelesese ca Radu a fost pentru noi mai mult decat un prieten, ca a fost ca si un frate mai mic.


Lumea se aduna in grupulete mici, si se indreptau catre groapa. Mergeau incet, ca intr-un film facut cu incetinitorul. L-am luat pe Radu si l-am depus pe caruciorul special amenajat pentru astfel de ocazii. Un gropar a vrut sa il duca el, i-am zis NU, EU! pe un ton de s-a indepartat imediat, ii promisesem lui Radu ca eu il conduc pana la capat, a venit si Alin, capatase curaj. Am pornit incet cu caruciorul spre groapa, nu vrioam sa mergem repede, era ultimul Drum!


Am ajuns la groapa… parca era mai adanca decat stiam eu ca ar trebui sa fie sau doar asa o percepeam, oricum mi se parea ciudata. Groparii isi pusera cele doua barne de-a latul gropii si sicriul deasupra,familia si ceilalti colegi si prieteni,veneau cu ofrande de flori. Preotul incepuse ultima slujba, care nu mai dura mult, facu semn ca putem sa ii punem capacul. Simteam in aer ca nimeni din cei prezenti nu dorea acest lucru, dar trebuia. Am pus capacul si am strans doua suruburi, pe celelelalte le-a strans altcineva, un gropar se pare. Chingile treceau pe sub sicriu ca niste serpi nervosi, un gropar de-o parte si altul de cealalta. Acum! se auzi o voce. Barnele fusesera scoase si Radu incepea sa coboare pentru unii, si sa Urce pentru altii. Ajuns jos in groapa, preotul mai zise ceva si a vrut sa arunce cu tarana peste cosciug, dar i-am luat-o inainte fara sa vada, atat am mai zis, in loc de ramas bun: „Radule sa fii Sprit Liber si sa ai grija de noi, de acolo de unde vei fii. Multumim Anca si Robert”.


„Sus in munti se mai ghicesc
Strabune canturi de fecioare
In asta noapte piscuri vuiesc
Planset de lup cu miez de soare.”



La doua luni dupa moartea lui Radu urcam cu Robert in Parang, spre refugiul Agatat. Nu mai fusesem pe acolo de un an, insa recunosteam cu usurinta unduirile potecii. Pe ultima portiune de traseu spre refugiu, furtunile iernii facusera ravagii, zeci de brazi smulsi cu radacini cu tot blocau trecerea. Sus la refugiu, iarna inca se tinea bine, zapada mare,aerul rece si vantul ce cobora din creste intregea imaginea salbaticului Parang. „Greu de imblanzit muntele acesta” mi-am soptit in timp ce urcam pe scara suspendata a refugiului. Am pus de o cafea si priveam de pe prispa refugiului in jos la cei 5-6 metrii ce ma desparteau de pamant gandind, ce idee nastrusnica le-a venit si astora, sa cocoate refugiul pe matahala asta de stanca. Iti da un sentiment de siguranta casuta asta de speriat, ca si cum nimic nu te mai poate atinge, tu esti sus, restul e jos.


Incep sa coboare umbrele serii peste noi, ne apucam de facut focul, pus masa, activitati obisnuite pentru un refugiu de altfel. Am adormit pe la 12 noaptea pe priciul de sus, era mai cald. Stiam ca dorm, stiam ca e vis, il vedeam pe Radu urland „Nod la capatul corzii, fa-ti nod!!!”, ma trezesc brusc in fund, cu mana lui Robert in ceafa mea. Avea privirea lui Radu de lup, parea haituit, a spus doar taios „URSU!”.


A urmat un mic cutremur, se zgaltaia tot refugiul, a durat cateva secunde apoi un urlet ingrozitor de fiara ce isi simte moartea aproape. M-am uitat la Robert si a soptit „e ursu pe prispa, zgaltaie de ceva timp refugiul, eu m-am trezit cu cateva secunde inaintea ta, am crezut ca e cutremur”. Au reinceput zgaltaielile, si apoi urletele, ne-am dat jos din pat si am inceput sa ne imbracam ingraba si in liniste deplina, de parca am fi fost in misiune secreta sau ceva de genul asta, pregatiti in cazul in care ne vedeam nevoiti sa parasim refugiul in graba. Petarde nu aveam, singura arma era un cutit si atat, ne temeam sa nu darame refugiul peste noi sau sa nu sparga usa dinspre exterior. Daca trecea de prima usa, a doua usa era facuta din doua bucati de PAL lipite cu banda adeziva. Am baricadat usa din interior cum am putut mai bine si ne-am tinut respiratia. Ciudat , dar in acele momente nu a existat teama, frica, ura animalului incoltit, prins in cusca, gandul dominant a fost „Voi trai cu orice pret! Voi trai orice ar fi!”


Cautam amadoi din priviri o modalitate de scapare: pe geam nu aveam cum, erau 6 metri pana jos, la usa era ursul, acoperisul nu prezenta fisuri sa iesim pe acolo, eram incoltiti, si nici nu puteam vizualiza pericolul de dincolo de pereti. Sentimentul de neputinta era revoltator! Asa am petrecut jumatate de ora, cu ursul la usa. Nu o sa uit niciodata urletul animalului, era dincolo de descriere, pur si simplu baga groaza in tine, in fiecare celula a corpului tau. Doar ratiunea devenise de gheata in incercarea de a inlatura pericolul. Am aflat mai tarziu ca daca am fi facut zgomot, daca am fi tipat, urlat, mai rau am fi facut, ursul deja trecuse de pragul nebuniei, nu se mai temea de om. Inca o data doamna Intuitie jucase o carte decisiva reducandu-ne glasul la tacere. Tacerea noastra a fost nodul de la capatul corzii… Frica nu te poate rani decat daca i te predai, dar odata predata ei, te poate ucide.


La zece minute dupa ce a plecat ursul, auzim pocnete scurte in padure asemanatoare armelor de calibru mic. Ne uitam unul la altul, neah, nu are cum, visam, socul prea mare era de vina ,e o iluzie. In scurt timp, pocnetele se intetesc, sunt din ce in ce mai aproape, se aud si voci chiar. Abia atunci a scos Robert capul pe fereastra tipand „aveti grija, e urs in zona”. Era patru dimineata… erau patru oameni veniti sa ne readuca la viata. Ne uitam la ei ca la niste ingeri salvatori, de teama ca ursul se va intoarce. Se uitau la noi de parca vedeau stafii, poate ca si eram… nu pot baga mana in foc ca in acea jumatate de ora nu am trecut dincolo. Ne-au vazut asa de piatra, lipsiti de forta vietii, s-au tinut tare baietii, au scos ceva alcool, ne-au dat rapid cate un gat din licoarea de foc fiecaruia si apoi s-au pus pe zgomot, radeau, glumeam, vorbeau cat mai tare. Am stat trezi toti pana la ziua. Abia pe la 8 am adormit, iar pe la 11 eram toti in picioare.


Am pus de o cafea si am iesit in prispa refugiului. Abia atunci am vazut dezastrul facut de urs cu cateva ore in urma. Norocul nostru a fost ca a nimerit sa impinga in peretele cabanei, erau urme de gheare pe tot peretele, insa urmele se opreau la 10 cm distanta de usa, ca si cum cineva statuse in fata usii si nu lasase ursul sa impinga in partea cea mai putin rezistenta a cabanei. Usa de la exterior se inchidea cu un simplu cui, din acela batut in lemn si indoit putin si era confectionata din PAL. Urmele de gheare erau pe la 2 metrii inaltime, 2 metrii si putin, iar bancuta din fata refugiului era smulsa. Au incercat baietii sa puna bancuta la loc, degeaba, imposibil. Apoi, cei patru si cu Robert s-au pus toti la zid incepand sa impinga in zid. Nu s-a clintit cabana, si erau 5 barbati toti peste 1,80m.


Cu cata pofta respiram aerul diminetii, parca era prima zi a vietii mele, parca atunci zaream lumina soarelui pentru prima data. S-au pus si baietii la o vorba, erau toti din Petrosani si din cand in cand urcau sus la refugiu cu cate materiale de contructie puteau. Acum adusesera ceva spuma pentru izolare; ziceau ei, ca odata i-au gasit pe unii la refugiu care hraneau ursul jos, ii coborau mancare cu sfoara pe fereastra si se distrau pe seama ursului… iar pe altii ii poate costa viata o neglijenta a altor asa zisi „oameni de munte”.


Radule, iti multumesc ca mi-ai aratat ca am mai mult decat imi trebuie in viata aceasta ca sa fiu fericita, multumesc ca mi-ai aratat ca ma am pe mine insumi! Cati sunt pe lumea asta care s-au pierdut pe ei insisi, punandu-si pret pe suflet! Cum poti masura infinitul, cum poti pune pret pe suflet? Axioma: bucata din infinit este infinita la randul ei. Sufletul e bucata din infinit.


Domnule Munte, iti multumesc ca m-ai pus fata in fata cu mine insumi, ca mi-ai aratat drept si sincer cine sunt, ce slabiciuni si frici am, ce caracter si ce om sunt dincolo de toate mastile cotidiene ale aceste lumi de oameni, dar mai ales iti multumesc pentru ca m-ai invatat sa pretuiesc viata la adevarata ei valoare, iar asta nu te poate invata nici un om, nu o poti cumpara cu toti banii din lume, cunoasterea nu e pentru toti, e rezervata celor care inca mai au suflet.


Restul, domnule munte, restul nu mai merita nimic, restul sunt aici pe planeta aceasta sa ne readuca aminte constant cum sa nu devenim, si care e pedeapsa celor ce isi tradeaza sufletul, restul… idioti utili domnule Munte!



In loc de epilog.


Draga Radu, si stimata familie a lui,


Radule, de acolo de unde esti, stiu ca ai acces la altfel de informatii decat noi cei de aici. Am luat decizia de a-ti scrie povestea asa cu am stiu si ne-am priceput noi mai bine. Daca am gresit cu ceva te rog sa ma ierti, si pe mine si pe Anca. Noi speram ca nu. Am facut acest gest din suflet si fara sa cautam laude exterioare, sau comentarii la ce am scris aici, am facut acest gest pentru a arata lumii ca inca nu vede, ca inca bajbaie, mintindu-se ca maine va fi mai bine. Incercand sa aratam lumii, si celor ce vor citii aceste randuri, asa cum am putut si eu si Anca, sa dam o alta valoare Mortii. Sa nu mai fie interpretata Moartea ca fiind ceva negativ. Si vai Radule cati oameni morti trec in fiecare zi pe langa noi.


Am vrut ca Plecarea ta sa nu ramana ascunsa intr-un colt de arhiva TV, ca o simpla stire. Te-ai daruit Muntelui si El, Maria Sa Muntele te-a primit la sanul lui. Ti-a dat binecuvantarea de a trece Dincolo, de a pasi peste Marea Poarta.


Tu, Radule, in cele cateva zile petrecute impreuna, mi-ai aratat ca suntem mici, ca ne mintim zi de zi, ca suntem falsi in fata noastra, ca nu avem curaj sa ne uitam in oglinda si sa ne recunoastem noua insine ca suntem mici si neputinciosi.


Tu, Radule, mi-ai luat de pe ochi valul Ignorantei, m-ai facut sa privesc Viata, pe mine si pe cei din jurul meu altfel. M-ai invatat sa zambesc chiar si in momentele cele mai grele.

Tu, Radule, esti dovada vie ca se poate, ca daca vrei sa te cunosti cu adevarat pe tine insuti poti, ca numai cunoscandu-te pe tine insuti ii poti cunoaste si pe ceilalti, si ca doar trebuie sa vrei sa o faci. Nu imi iau la revedere de la tine pentru ca nu am de ce, chiar daca nu mai esti aici fizic, stiu ca esti bine acolo unde esti, sau cel putin asa vreau sa cred.

Ii multumesc Cerului ca mi-a dat sansa sa te cunosc!

Cu drag, Robert.



Nici macar in ziua de azi, familia si prietenii lui Radu nu stiu clar ce a patit Radu. Cei doi co-echipieri cu care era Radu in momentul accidentului au refuzat sa vina la inmormantare, au refuzat sa stea de vorba cu familia fata in fata, singurele discutii purtate de familie cu cei doi au fost in doua reprize telefonice. Intre cele doua discutii, cei doi „oameni de munte” au schimbat povestea initiala. Refuzul acestora de a sta de vorba cu familia, de a le darui ceea ce numai ei pot, povestea ultimelor clipe ale lui Radu, ma determina sa cred ca cei doi se simt cumva vinovati pentru moartea lui Radu, si ar fi putut sa impiedice un astfel de eveniment tragic sa se intample. Rusine lor ca nu si-au condus camaradul pe ultimul drum, au fost totusi cei care l-au vazut ultima data pe Radu in viata, sunt datori sa ne dezlege aceasta enigma, nu au facut-o! De ce oare?


Aviz amatorilor de a mai pleca pe munte impreuna cu strainii. Cel ce iti e in fata sau in spate pe poteca muntelui este cel care in caz de ceva iti tine viata in maini. Aveti grija cu cine va insotiti in tara muntilor, nu toti sunt oamenii, iar cei mai multi sunt de o lasitate nemaintalnita. Increderea pe munte trebuie sa fie reciproca, nu sa vina doar dintr-o singura directie. Radu a crezut prea mult in oameni, nu ii repetati greseala.
Cu drag , Lupului meu Alb, Anca


IN MEMORIA LUI BONA IOAN-RADU

Dupa cum spunea cineva , vara asta a fost ..un sezon al transformarilor , al perfectiunii.Nu am mai scris de mult, mai mult am trait , dar acum e timpul sa ma asez si sa contemplez , deci sa vedem ce a iesit …
Mama zice saraca, ca parca am devenit o stafie prin casa, vin stau o zi ,doua, spal hainele si iar plec , uneori mai iau si cainele cu mine , ca deh , nu e de ajuns sa plec doar eu.
Vara a inceput cam ciudat ,aveam eu o dorinta mai veche de a ajunge in piatra craiului , si daca tot era ziua mea , am zis ce ocazie mai buna?Am luat masina , am luat prietenii si la drum!Iesirea asta mi-a lasat un gust dulce si unul amar pe care nu am putut insa sa le combin, dar intr-un final s-au disipat , schimbarea perspectivelor a adus odata cu ea si alte particele din mine.Dupa o zi de condus am ajuns la noua seara la plaiul foii, I-am lasat pe baietii sa intinda corturile si hai inapoi in Brasov sa mai luam si restul personalului.Intr-un final , obositi am ajuns de data asta definitiv pe la 12 noaptea la corturi.Acolo dezastru..corturile erau mai mult aruncate decat intinse , cel putin cortul meu a fost o adevarata enigma “oare cum ar trebui mah asta intins , oare cum sta , asta nu e cort , e inginerie !eu ma dau batut”, cam acestea au fost explicatiile pt care cortul meu nu era intins , insa nu asta a fost marea problema , ci se lasase roua si se udase tot.Pana la urma s-au rezolvat toate, a aparut si un foc , a aparut si domnul Jack , ca doar era ziua mea si nu se putea fara si am tinut-o asa pana la 5 dimineata .La opt trezirea, plecarea in traseu , cine nu se trezeste , acolo ramane , planuri marete..dar au iesit pana la urma.Seara ne-a prins pe undeva pe langa prapastiile Zarnestiului .Am ramas cu un sentiment de instrainare , de singuratate , parca oamenii au tradat muntele acolo , si l-au transformat in ceva al lor , un bulevard al manelelor , gratarelor , mizeriei.Au transformat ceva sacru in profan , au ucis o parte din natura iar pe cealalalta au patat-o cu glasurile lor , cu pasii lor.Ma gandeam ..ce spirit puternic ar fi avut muntele acesta daca ar fi fost undeva departe de tot acest faimos culoar rucar-bran , de aceasta zona nebuna .Am uitat ca atunci cand pasim spre munte sa fim cuminti si curati , nu ne mai pasa nici de noi , dar barem de ce ne inconjoara , cum sa ne pese , e o prostie , nu, o slabiciune?!Fals , atat de fals!Muntii sunt un templu al naturii in care omul e oaspete nu stapan.Cand am plecat din Crai mi-am facut mie o promisiune …daca va fi sa revin pe aceste meleaguri , va fi atunci cand iarna stapaneste muntele , si cand omul e temator si respectuos cu natura , cand putini sunt cei ce urca si mai putini cei ce stiu sa si coboare, cand tot ce e omenesc e ascuns de zapada , cand omul nu are nici un cuvant de spus in fata stihiilor , cand nici un miros de gratar nu isi mai face simtita prezenta si singurul cantec ce se aude este al muntelui , atunci simfonia naturii isi traieste clipele de inceput si de sfarsit.
Ciudat inceput de vara mi-am zis eu cand am ajuns acasa, parca simteam ceva in aer , stiam ca urmeaza sa se intample ceva cu mine , insa nu stiam deocamdata ce .“Parca ceva sau cineva m-ar testa intr-un fel ” imi mai ziceam asa in joaca, razand.Daca as fi stiut eu atunci , mi-ar fi inghetat zambetul pe buze…
A urmat o perioada apoi de cateva zile de cautari , de neliniste interioara, simteam eu ca nu primisem ce vroiam de la munte si de aici venea suferinta , cautam pe cineva care sa ma insotesca, caci inca nu aveam curajul sa gust din trairile unei ture solitare.Si norocul imi scoate in cale primul dintre sirul de suflete calde si deschise ce aveau sa imi paveze calea.Inceputurile unei mari prietenii se conturau acolo unde ma asteptam cel mai putin .Inca o data muntele mi-a fost alaturi indreptandu-mi privirea ca un parinte bun si rabdator spre ceea ce trebuia sa vad.
Parca prea rau frigeau iarasi trotuarele orasului si prea ma bantuiau mirosurile crude de cetina.Unde , unde oare sa plec?Cu cine sa plec?Inca nu concepeam ca as putea sa plec de una singura , dar daca as fi facut-o , oh ,Doamne iti multumesc ca nu m-ai lasat a pleca singura , altfel nu as fi descoperit-o pe Claudia , co-echipierul meu perfect de tura!
Si acum ne buneste rasul pe amandoua cand ne aducem aminte de prima noastra tura, undeva in toamana lui 2005 in Cozia.Atunci strigam una la alta ba ca e prea cald , ba ca e prea rece in camera, nu mai era mult pana sa sarim una la gatul alteia.Ce iti e si cu fetele astea…dupa asta ne mai vedeam pe la club asa in treacat , ea cu speo , eu cu turele , ne strambam una la alta .
Revenind in vara, o sun eu pe Clau sa o intreb daca are chef sa faca o tura cu mine, insa in seara aceea pleca spre Moldoveanu , dar mi-a zis , daca o astept mergem dupa, numai sa ma gandesc unde.Ea a plecat , eu am ramas cu ganditul, numai ca iar inca o data a ales altcineva pentru mine.Incet , incet aveau sa mi se dezveleasca in toata frumusetea lor, secretele intuitiei.Multumiri acelui om din Sibiu ce de multe ori imi desfata ochii cu panorame asupra Fagarsului luate din propriul balcon.Acest om mi-a tolerat ore de chestionari asude despre detaliile masivului Cindrel daruindu-mi intr-un final o tura superba.
La 11 seara ajunge Clau in oras , prafuita de pe cararile Fagarasului, la 5 dimineata aveam tren spre valea Oltului , caci pe vremea aceea trenurile nu mergeau pana la Sibiu (ceva defectiuni , alunecari de teren etc).Eu eram nedormita de 48 de ore , deh, febra pregatirilor, Claudia cam la fel plus oboseala unei ture dusa putin la extrem.Am rezistat eroic pana pe la 8 dimineata treze in tren de teama sa nu cumva sa ramanem fara rucsaci.Pana atunci stabilisem urmatoarele:nu e bine sa dormim pe rand caci sigur o sa ne facem pofta una alteia, trebuie sa vorbim in continuu, sub nici o forma nu trebuie sa inchidem ochii nici macar pentru o secunda caci cale de intoarcere din cruntul somn ce-si facea simtitia prezenta nu mai era iar daca adormeam , la ce personaje misunau prin tren sigur ramaneam si fara bocancii din picioare.Am jurat amandoua solem sa respectam aceste decizii iar cea ce va incalca cele mai sus mentionate va avea de suferit.
O jumatate de ora mai tarziu dormeam amandoua mai rau ca bunica dupa o zi la sapa.Ne-au trezit oamenii cand a ajuns trenul la capat de linie;ne uitam una la alta nestiind ce se intampla si ne bufneste rasul de o aud pe o babuta “hai maica de aici ca astea doua nu sunt intregi la minte”.
Stateam una langa alta pe marginea drumul national ce face legatura intre Valcea si Sibiu.Era o premiera si pentru mine si pentru Clau, nici una nu mai mersese cu ocazia.Acu bine bine , de aici incolo ce ne facem?Hai mah, fa tu cu mana , hai ca esti mai curajoasa…neah! Nu stiu eu cum sa tin mana , hai fa tu prima sa vad cum se face si fac si eu dupa.Parca aruncam pisica moarta dintr-o curte in alta.Pana la urma am cazut de acord sa stam si sa ne uitam cu fac ceilalti si poate avem noroc sa prindem drum cu unul dintre calatori.
Inca o data se adevereste vorba “norocul incepatorului” , opreste un nene cu o dacie papuc (ii facuse semn o tanti) si noi fuga fuga, il intrebam daca mai are locuri , si omul saracu’ zice ca nu mai are in fata, dar daca vrem sa stam in spate nu e problema.Nu ne aflam in postura de a da cu piciorul singurei ocazii ivite de doamna Fortuna , asa ca ce nazuri , noi ne bucuram ca scapasem de corvoada de a face cu mana la masini.Am ras noi ce am ras , si iata ca pe la pranz eram in Sibiu.Cu o jumatate de ora in urma plecase microbuzul spre Paltinis si urmatorul era abia la 4.Ne-am tot plimbat noi prin centrul Sibiului, ne-am invartit putin , abia abia au trecut doua ore , mai erau inca doua si era o zapuseala…si aici vine o lectie importanta :nu plecati in tura cu incaltaminte netestata!mare mare gresala…uff si acum cand imi aduc aminte ma trece nadusala.Parca ii si vad , niste bocanci scurti , rosii ,de la meindl , cu gore , cordura , vibram , nu aveam ce le reprosa , doar ca erau cam mici pentru piciorul meu , dar asa frumosi incat am zis ca poate poate.Daca nu ma oprea Clau le faceam felul acolo, bucatele, bucatele!
Norocul meu , daca ii pot spune asa , e, ca mi-am dat seama ca e imposibil sa mai stau chiar si o secunda in ei cat inca eram in Sibiu..bine, hai sa luam ceva incaltaminte…problema..bani nu erau asa de multi;asa ca gasesc eu la un butic niste sandale pe la 200000 am zis eu ca ar trebui sa tina.Atunci as fi bagat picioarele in orice altceva decat sa mai stau in monstrii aceia mici si rosii.Mai ramane o problema , deja incepusera sa se faca basicile pe la calcaie.De intors nu intra in discutie, hai si om vedea noi ce si cum mai incolo.Am ajuns pe la 5:30 in paltinis.Cam ghiceam eu pe unde trebuie sa o luam.Mergem cateva sute de metri pe un drum forestier si apoi dreapta pe o potecuta , strajuita de o parte si de alta de cate o perdea deasa de braduti , genul de padure in care daca ti-ar iesi un lup in cale ti s-ar parea normal.
Hmm…ce ne trece prin cap “hai sa cantam”.Nu cred ca va puteti inchipui cum se auzeau ariile din Carmen ori din Barbierul din Sevillia cantate de cineva care nu are nimic in comun cu urechea muzicala, dar are plamani , si ce plamani inca!…si canta Clau cu o patima , ca nici o data.O vad ca se opreste si din cantat si din mers in mijlocul potecii de era sa intru in ea si zice “credeam ca e ursu…” dupa care aud “noi stiam ca nu e ursu!”, dupa care scot capul de dupa ea , asa usurel cu incetinitorul..o ceata de batranei se intorceau din plimbarica de dupa-masa vadit speriati de ce fel de animale bantuie potecile la ora aceea.Am bufnit toti in ras…
Ehh , si de aici incepe urcusul spre saua Batarna prin padurea de brazi drepti si ‘nalti , asemenea sufletelor noastre.Intr-o parte , o bucatica de muschi fraged ascuns de soare inca isi poarta cu mandrie podoaba boabelor de roua scanteind in lumina, in sus , printre brazi se zareste departe o poienita prin care ghicim ca trebuie sa ajungem.Ne cam sperie departarea si soarele ce-si duce razele spre apus.Incepe sa-si faca simtita prezenta oboseala dar mai ales nesomnul.Sprijinita de corpul unui brad inchid pentru o secunda ochii doar ca sa vad ca prin minune cortul intins si sacul de dormint imbiindu-ma sa-I incerc moliciunea si comfortul.Ma scutur puternic din toate oasele , mai iau o gura de apa si in sus , spre creste ca asa nu mai merge!Picioarele ..ehh , acolo e durerea, bataturile de la bocanci se agravasera, si oricat incercam eu sa le dreg si sa le bandajez fiecare pas era o noua constientizare a durerii, durere ce ma tinuse treaza pana acum.
Clau putin mai in fata , incetase a ma mai intreba cum mai imi e , caci privirea mea spunea totul.Mergea in fata si din cand in cand ma astepta.Intelesem ca nu avea nici un rost sa trag sa impun un ritm alert, in modul acesta m-as fi prabusit dupa nici un km, mai bine ceva mai incet dar constant.
Incet , incet corpul s-a obijnuit cu durerea , deja ajunsesem sa o ignor , devenise parte din mine , o constientizam pana la oase si cu timpul ajunsesm sa nu o mai simt.Vedeam doar urmatoul pas,devenise o practica puternica constientizarea urmatorului pas,nimic din jurul meu nu mai era exista . Fara sa imi dau seama , padurea batrana de brazi se transformase in bradet tanar , micut , des , si ma trezesc invadata de lumina intr-o poiana superba cu iarba pana la gat.
Am inceput sa rad cand o vad pe Clau o suta de metri mai sus , I se vedea doar capul , parca era periscopul unui submarin.Sus se vedea stana de sub saua Batrana:deja visam cu ochii deschisi la sacii aia de dormit.Eram frante amandoua de somn si cu puterile fizice pe rosu.Am facut o liniste de ni se auzea respiratia, doar doar nu ne-om da de gol catre cainii de la stana. Ocolim noi stana prin stanga , pas pas , mai rau ca hotii de cai pe luna plina si rasuflam usurate cand vedem ca nu e activitate pe la stana, probabil ca nu a coborat inca ciobanu cu oile din creasta. Da! chiar il vedem undeva sus , pe primul varf din stanga seii.Cand sa rasuflam usurate ca am scapat de o confruntare cu ghemotoacele de blana si colti auzim undeva in spate dinspre stana un latrat nervos .Ne intoarcem amandoua ca traznite:o namila neagra alerga spre noi de rupea pamantul.Ne uitam una la alta “eu nu pot sa alerg nici de as vrea” , “eu nu mai sunt in stare sa alerg”, “ce ne facem?” , “poate vrea o bucata de paine?” de unde…nici nu s-a uitat la ea, parca eram noi mai apetisante.Asta e , ne-am resemnat , fiecare cu cate un bat , da-I viteza…ciudat caine , mergea cam la 10m paralel cu noi si latra in continuu.Daca dadeam sa ne oprim , sa ne tragem sufletul se apropia amenintator de noi latrand din ce in ce mai tare, cat timp alergam mergea paralel cu noi latrand.Si uite asa ne-a dus cainele pana in sa , noi alergand si el paralel cu noi.Nici sa ne tragem sufletul nu ne lasa.Cand ne-am departat indeajuns de mult dupa criteriile animalului , ne-a lasat si s-a intors la stana.
Ne-am prabusit amandoua ca pietrele tot bombanind cuvinte de lauda la adresa cainelui si cine l-o fi invatat .Dupa ce ne-am revenit cat de cat , apucam si noi sa dam o roata cu privirea sa vedem unde ajunsesem.Soarele apusese deja, un vanticel rece ajungea pana la oase prin hainele fleasca de atata alergatura.Putin mai sus era un loc numai bun de pus cortul , in sa , putin dreapta de poteca.
Am ramas amandoua surprinse cat de repede am putut intinde cortul , eh , ce nu face omul cand miroase ca e rost de intins la orizontala; deja visam la visele pe care urma sa le avem.E cam grav sa ajungi intr-o asemenea stare.
Cat pregateam eu ceva de mancare rapid o aud pe Clau (studenta la geografie ) strigand si agitandu-se in asemenea hal incat nu intelegeam nimic din ce incerca sa imi zica.Parca cineva apasase butonul FFW!In prima secunda am crezut ca vazuse vre-un animal salbatic sau vre-o amenintare sub orice forma se apropia de noi , dar dupa am realizat ca tonul pe care mi se adresa aducea a entuziasm si bucurie si nu a teama ori spaima.Nu aveam cu cine ma intelege , prea multa agitatie , nu intelegeam nimic din ce vroia sa imi zica, asa ca scot nasul prin absida ei si ma uit incotro arata varful degetului .O vad ca trage aer adanc in piept , parca incerca sa se linisteasca si… “o cometa!un meteorit!uita-te!vezi?!”.Asta a fost tot ce am inteles din amalgamul de cuvinte si o mana nervoasa tot fluturand un deget in aer in directia respectiva.Acum , o fi fost oboseala de vina, lipsa somnului, da va jur ca amandoua am vazut dara de lumina pe cer.Dupa au urmat cateva minute de curs tinut de Clau acolo la fata locului despre traiectoriile cometelor , ce sunt , de ce se vad asa , in sfarsit toata treaba.Ba chiar am scos aparatul si am facu ceva poze.Nu o vazusem niciodata asa de entuziasmata, parca era un copilas in fata cadourilor de Craciun.Cert e,ca a doua zi , dimineata pe la 6 dupa un somn adanc , vedem noi acelas lucru pe cer , stupore!Erau doar niste amarate de avioane.Cometele noastre!Si acum radem cand ne aducem aminte.Iata deci unul din efectele lipsei de somn combinat cu oboseala fizica.
Nu cred ca sa fi trecut 30 de secunde dupa ce am intrat in sacii de dormit ca deja era amandoua in lumea lui Morfeu.Ne-am mai trezit pe la miezul noptii, am iesit putin afara ,un senin de vara ne-a delectat privirea apoi somn de voie pana dimineata.Iar o trezire scurta la rasarit si apoi somn de voie pana pe la 9.Ne-am trezit in zgomot de talangi si latrat de caini.Cortul nostru fusese inconjurat de o turma de oi.Ciudat era alt lucru:amandoua ne trezisem dupa ce avusesem acelas vis..se facea ca ne inconjurase o turma de oi si incercam sa scapam de cainii…Ce iti e si cu realitatea asta!
Cat timp Claudia a pregatit ceva de mancare , eu am dat o raita si pe la talpile mele , sa vad cum mai sta treaba…cam grav , deja erau rani serioase , aveam chiar si cateva exemplare mai rare de basici , in talpa , unele din ele fiind basica in basica, cam ciudat mi-am zis eu, dar de intors nu ma intorc, deh , ce iti e si cu incapatanarea asta , sau sa fi fost vointa?Acum nu stiu nici eu.
Ne astepta un drum lung pana la refugiul Canaia.Frumoase meleaguri!Un verde crud , parca de primavara clatea culoarea cerului intr-un albastru de miozot.Parca jucasera ielele toata noaptea prin aceste locuri si isi lasasera cate un strop din frumusetea lor divina spre a speria sufletele acestor muritori ce indraznisera sa treaca azi peste izvoarele Cindrelului.Spre sud muntii Capatanii tineau cerul pe umeri lor domoli , rotunjiti de o asemenea presiune ancestrala.Acum , cum sa te mai gandesti la o amarata de durere in calcaie cand divinitatea isi joaca jocul in fata ochilor tai?Cand pentru prima oara in viata intelegi ca tot ce te inconjoara e bucatica din divin , si ca tu , umilul calator , observator al acestui joc , chiar tu iti ai bucatica de supraconstiinta a ta , particica divina pe care o tinusei chiar tu ascunsa de tine de atat amar de vreme prin ignoranta.Si cum sa nu plangi ca un copil cand realizezi toate aceste lucruri?Marile clipe ale umanitatii…Oh, Doamne , cum de-am crezut ca te-au ascuns in icoane si biserici cand Tu esti prezent in Tot?Cum de-am crezut ca ai lasat pe lume ingerii tai cand eu sunt unul dintre ei?Caci mintea asta nu putea sa vada maretia chiar si din mica frunza de stejar.Si atunci a fost prima clipa din viata mea in care nu au mai existat ganduri , cand toate s-au stins precum o lumanare in calea vantului.Cata pace, cata liniste si incantare , extaz si candoare in tot ce ma inconjura caci le vedeam pe toate cu ochiul mintii cand gandurile disparusera.O clipa cu adevarat divina, o clipa a trezirii cand esti cu un deget in nectarul vietii pure.
In fata mea , Clau alerga desculta prin iarba moale ca si cum de o viata facea lucrul acesta , cu atata siguranta si voiosie incat mai mai imi venea sa ma descalt si eu si sa dau uitari ranile ce incepusera a se agrava de ceva timp.
Am inceput coborarea spre refugiu , incet ca doi melci , tot razand in soare spre doua varfuri cu niste forme cam , sa le zicem ciudate…semanau perfect cu sanii unei copile.Atunci mi-a povestit Clau de una din pesterile descoperite de cei de la club pe cheile Sohodorului ce avea intr-una din galerii o formatiune cam de aceiasi forma , si fiind intr-o portiune in care singura varianta era tarasiul, era cam imposibil sa treci de zona respectiva fara sa iti ancorezi bine mainile de cele doua obiecte si sa te tragi.De aici si gluma ce se facea pe seama baietilor ce zaboveau mai mult decat trebuia in preajama formelor bizare.Comentarii acide de genul “hai ma, ca nu sunt reale” sau “de unde sti tu ca nu sunt, le-ai cercetat amanuntit”, dar sa nu intram in detalii…
Cu cateva sute de metri in ‘nainte sa ajungem la refugiu , cam in dreptul rauletului ce traversa poteca am dat peste doi cai liberi , superbe animale ce isi traiau viata asa cum ar fi trebuit sa o traiasca fiecare semen al lor, liberi!Mai tarziu am aflat ca erau ai cabanierului de la Canaia, si crescusera in muntii , la refugiu , in mijlocul copiilor ce ii invatasera blanzi dar mai ales pofticiosi, avand o vadita slabiciune pentru tot ce insemna dulce.Aveam sa testez acest lucru fara sa vreau pe pielea mea.Atunci cand am terminat bomboanele , au inceput sa se alinte mai rau ca pisicutele dupa lapte.Nu stiu daca va puteti imagina cum e ca un cal in toata puterea sa, sa isi bage capul pe sub bratul tau si sa necheze dupa mai multe dulciuri.Un seniment cu adevarat indescriptibil!Parca un tigru feroce ar fi fost redus la dimensiunile unui puisor de pisica.
Dupa discutii cu cabanierul am hotarat sa punem cortul undeva in apropierea refugiului pentru 70.000 de persoana pe noapte.Eu am ramas la cort, deja picioarele dadeau semne clare de colaps desi inima isi dorea cu ardoare sa urce pana la iezerele Cindrelului, insa era un efort pentru care am inteles ca as fi platit scump.Asa ca singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa o conduc putin mai sus pe Clau si sa o urmaresc cu privirea cum se pierdea incet incet pe inaltimile Cindrelului.M-am intors la bagaje agale, asemenea unei invinse ce eram , si am inceput incetunel sa mesteresc la cort, macar sa fac ceva , sa nu stau degeaba, sa-mi creez iluzia de a fi folositoare la ceva.Dupa ce am intins cortul si am asezat sacii de dormit, dau sa-mi aprind o tigare, ma caut in buzunare , in geaca , nimic.Sa vezi ca a plecat Clau cu singura bricheta pe care o aveam , mai sa fie, nu cred , ca stia ca o sa o mustruluiesc daca imi face una ca asta.Drept urmare…dai si cauta, am intors rucsacul pe dos nu o data , ci de doua ori , poate prima data mi-o fi scapat ceva , cumva.Nimic, parca intrase in pamant bricheta.Ma si gandeam , sa vezi ce ii fac cand vine, ooo, o sa o fac sa nici nu mai puna mana pe bricheta!Stau eu si ma gandesc, poate o fi ramas in rucsacul ei , dar acum alta problema, cum sa caut eu in rucsacul ei?Nu imi permit, nu se face asa ceva…stau imi fac curaj , spunandu-mi ca o sa inteleaga , ca doar cautam bricheta, si ca nu as fi facut asa ceva in orice alta situatie.Mi-am facut curaj , de parca m-as fi apropiat de portile iadului , asa ma apropiam de rucsac…usor, usor cu grija , am inceput sa scotocesc prin el incercand sa memorez ordinea obiectelor din rucsac.Nimic!Il mai iau inca o data la puricat , doar doar mi-o fi scapat printre degete , de data asta putin mai energic , vazand cum sansele de a gasi amarata aia de bricheta scad.Rezultatul previzilbil:iar nimic!Am pus hainele la loc in rucsac si am inceput sa dau tarcoale cortului , doar doar o trece timpul mai repede.Dupa o ora apare si Clau, fericita nevoie mare , povestindu-mi ce frumos e sus, cum ca s-a intalnit cu nush ce turma si cu niste exemplare superbe de ciobanesti romanesti.Eu nimic, scoate bricheta ca nu mai pot.Ea..pai nu cred ca e la mine.”in alta parte nu are unde, am intors cortul cu fundul in sus de doua ori, cauta-te , ca te pap cu fulgi cu tot!”.Nu avea cu cine sa se intelega saraca, si-a intors toate buzunarele pe dos,nimic!Devenea enervanta situatia.Si eu si ea vroiam o tigara, ingrozitor..sper sa nu fi trecut nimeni prin asa ceva , dar cred ca e cam imposibil , oricarui fumator I se intampla cel putin o data asa ceva.Am inceput amandoua sa scotocim cortul doar doar om gasi singura bricheta pe care o aveam.Iar nimic.Deja devenea ciudat.Pana la urma ne-am intins resemnate in cort.Si cum stateam asa lungite, nu stiu cum duc eu mana spre buzunarul de la pantaloni, si..ca sa vedeti , nu stiu cand se strecurase acolo bricheta mica si rosie (aveam ceva clar cu culoarea rosie in aceasta tura, mai intai bocancii , acum bricheta ce imi tocase nervii).Era randul Claudiei sa ma traga la raspundere, oho , si cu inca ce patos!Dar deh, o meritam cu varf si indesat…
Dup ace am infulecat ceva , am iesit din cort sa mai schimbam o vorba cu cei de la refugiu.In afara de noi , locatari temporary ai refugiului mai erau o familie din Constant ace sarbatoreau ziua de nastere a doamnei, si un cuplu de francezi ce ramasesera surprinsi de frumusetea locurilor si ar fi vrut sa mai stea ins anu mai aveau mancare.Ei auzisera ca e cabana , cu locuri de cazare si ce or fi crezut oamenii ca aici e precum la ei , se ofera si masa pe langa cazare.A doua zi , inainte sa plecam si noi si cei din Constanta le-am lasat fracezilor cam toata mancarea ce ne ramasesera de puteau oamenii sa mai stea o saptamana lipsiti de griji.Ei au ramas impresionati de romani , noi am ramas cu rucsacii mai usori pentru drumul de intoarcere.
Seara toti am fost invitati la ziua de nastere a doamnei Otilia.Am incropit un tort dintr-un pachet de biscuriti si o lumanre in mijloc, ceva simplu dar de effect.Nu imi venea sac red cum e sa simti toate sufletele dintr-o incapere intr-o perfecta rezonanta intre ele.Inca o data am ramas muta de uimire in fata spectacolului divin.Eram cu toti Unul, suflete cu adevarat deschise