baticu - 3

A doua zi, luni 22 august, ploua. Am r?mas în caban?, în sufrageria noastr?. Am repetat descrierea ?i folosirea materialelor. Am observat îns? o anumit? stare de nelini?te, de nervozitate a oamenilor, încet, ne-am dat seama despre ce era vorba: o echip? de doi medici plecase în diminea?a zilei anterioare s? urce traseul Dulfer din Totenkirchl Westwand ?i înc? nu se întorseser? la caban?. Un grup de ghizi, constitui?i în echip? de salvare, au plecat, pe traseul Fuhrerweg, în vîrful muntelui, sa constate dac? se observ? ceva jos, în pr?p?stii. Peretele este vertical, iar traseul — de gradul VI — are dou? travers?ri grele, una de 40 de metri ?i alta de 20 metri. În jurul prînzului, echipa ghizilor a cerut ca, imediat, s? plece o alt? echip? la baza rutei urcat? de cei doi disp?ru?i. Dup? ce am luat dejunul, to?i cursan?i, condu?i de Peter, am plecat la locul indicat. La scurt timp dup? sosirea noastr? acolo, au venit ?i salvatorii care fuseser? pe vîrf. Au dat raportul: în perete au descoperit, nu doi, ci patru alpini?ti, din care trei erau mor?i; unul singur mai tr?ia, ag??at în perete. Ce se întîmplase ? Cei doi alpini?ti pleca?i de la caban?, alpini?ti buni, cunoscu?i, s-au dus s? urce drumul men?ionat. Au scris în registru în ce loc se duc. Seara, cineva a observat c? nu s-au întors. Ei au plecat dis-de-diminea??. Era cea??, cerul acoperit. Au plecat, totu?i. Au ajuns cu bine în locul de acces — o vale (Schlucht). Au l?sat la baz? bocancii ?i rucsacurile, cum se obi?nuia. Au urcat valea, care avea ceva înclina?ie, din trepte în trepte. S-au angajat apoi, în stînga, pe perete. Urcau cu tot timpul nefavorabil. Nu ploua, e drept, de?i cerul era acoperit. Au trecut cu bine prima traversare, de 20 de metri. Abia atunci a început s? plou? m?runt, dar nu au dat importan?? acestui fapt continuînd ascensiunea. Capul de coard? s-a angajat în traversarea de 40 de metri. Cînd aproape s?-l termine, s-a produs o alunecare. Pr?bu?irea a fost inevitabil?. Pitoanele fiind rare, ?ocul a fost puternic. S-a rupt pitonul, s-a dezdoit carabiniera ?i, în final, s-a rupt coarda. Capul de coard? s-a pr?bu?it în vale ?i a murit. Secundul, avînd asigurare personal?, a r?mas în perete, de unde a fost scos a doua zi dup?-amiaz?.
În aceea?i zi, o alt? echip? de doi alpini?ti a venit de jos, din Kufstein. Nu a trecut pe la nici o caban? s? se înregistreze. Oamenii au mers s? urce acela?i traseu, ne?tiind de cei pleca?i de la cabana noastr?. Se pare c? în timp ce echipa din Kufstein f?cea prima traversare, aceea de 20 de metri, s-a produs pr?bu?irea capului de coard? amintit. E posibil ca acesta, în c?dere, s?-i fi antrenat pe cei doi. Dar poate c? emo?ia, ori ploaia, ori pietrele rostogolite de sus, ori toate la un loc au contribuit la pr?bu?irea inevitabil? a celei de-a doua echipe, f?r? ca frînghia s? se fi rupt. Au cedat pitoanele ?i carabinierele. Alpini?tii au murit lega?i în coard?. Acest accident a impresionat pe toat? lumea, chiar ?i pe ghizii obi?nui?i cu astfel de întîmpl?ri.
Aschenbrenner, înso?it de cî?iva ghizi ?i elevi nem?i, au plecat pe Winklerschlucht, cum se numea valea. Au luat cu ei saci ?i cordelin?. Mor?ii au fost b?ga?i în saci, lega?i cu cordelin?. Sacii au fost apoi arunca?i din s?ritoare în s?ritoare. În timpul acestei opera?iuni de „cur??ire" a muntelui, noi cei de jos t?iam crengi mari de jneap?n, pentru a face s?nii cu ajutorul c?rora s? poat? fi transportate cadavrele. În fine, odat? adu?i în potec?, mor?ii au fost b?ga?i într-un alt rînd de saci, cura?i. Au fost a?eza?i pe crengile de jneap?n, lega?i bine cu cordeline, s? nu se pr?v?leasc?, ?i caravana a pornit. Unii din noi tr?geau sania la vale, al?ii ?ineau din deal, cu alte corzi, s? nu se rostogoleasc?, deoarece drumul era înclinat. Astfel am tîrît acele crengi, cu trupurile neînsufle?ite, pîn? în poteca principal?. Le-am l?sat acolo, ad?postite dup? un copac, unde, probabil, mai „poposiser?" ?i altele. Le-am acoperit cu crengi verzi de brad, ca într-un ritual. Curînd, urmau s? fie transportate la vale ?i predate familiei...
În vreme ce noi, cei de la cabana Stripsen, participam la aceste opera?iuni, cerul continua s? r?mîn? par?ial acoperit. Valuri de nori treceau ?i astupau, din timp în timp, crestele mun?ilor. Undeva aproape, pe Kopftorlgrat, urcau al?i c???r?tori, î?i anun?au prezen?a acolo prin iodl?re. Strig?tele lor, mi se p?rea mie, aveau un ecou sinistru în mun?i în ziua aceea...

Ca alpini?ti români, dornici s? ar?t?m ce putem, noi ?i alpinismul românesc, am ales traseul aerian, adic? al doilea, f?r? de materiale ?i numai prin mijloace proprii. Aceast? variant? demonstra curaj ?i m?estrie. Am mers cî?iva metri pe un prag de piatr? foarte îngust, avînd sub mine un abis ?i un perete vertical de 600 metri. Pe acest prag am g?sit un piton. Am asigurat coarda în el cu ajutorul unei carabiniere ?i am început s? urc. Din vîrf, prin topirea z?pezilor ?i scurgerea apelor ploii, pe fa?a de calcar a peretelui, se s?paser? ??n?ule?e. Acestea se uneau aproape de baza vîrfului, într-unul din aceste ??n?ule?e (al locului de unire a lor) am pus vîrful piciorului drept ?i, cu mîinile, prin presiunea exterioar? f?cut? pe muchiile acestor ??n?ule?e, am reu?it s? fac primii pa?i. Am dat apoi de ni?te prize micu?e, dar bune. Le-am folosit ?i, încet, încet, pas cu pas, f?r? a m? gîndi la h?ul de sub mine, am urcat cei 40 de metri. Cît de ciudat? este psihologia unui c???r?tor ! Eu, de cîte ori urcam o tur?, sim?eam o team?, o re?inere, ?i m? întrebam: oare am s? pot urca ? sînt oare suficient de antrenat ? Odat? intrat în traseu, îns?, dup? primii pa?i, toate îndoielile disp?reau ?i urcam cu o pl?cere pe care niciodat? nu o voi putea exprima în cuvinte. Nu am pornit niciodat? f?r? antrenamentul necesar. Antrenamentul era secretul meu în c???r?tur?. ?i ca s? nu mint, totu?i, am plecat odat? sa urc hornul din Co?tila ?i Creasta Co?tilei, cu mai mul?i prieteni, la un început de sezon. Nu aveam antrenamentul necesar. Urcînd hornul, mi-am dat seama de lipsa antrenamentului, nu am mai urcat creasta ?i am coborît în Valea G?lbenelelor. Nu ?tiu ce ?i-au zis prietenii, dar nu mergeam f?r? s? m? simt bine cînd urcam.
Fiindc? în vremea aceea iarna nu ne c???ram, începeam activitatea abia în prim?var?. Dup? o var? întreag? de antrenament, toamna f?ceam, uneori, un drum frumos, în minimum de timp posibil ?i în condi?iile cerute de practicarea acestui sport al sporturilor.
Ajuns pe vîrf, dup? mine a venit Dan Popescu, apoi Gigi Creang?, pe care l-a asigurat Dan. Am stat pu?ul pe vîrf, am notat ascensiunea noastr? în cartea ce se g?sea acolo ?i ne-am preg?tit de coborîre.
Coborîrea din vîrf trebuia s? o facem pe un horn, numit Botzongkamin, în rapeluri. ?ase sute de metri de rapel însemnau 15—20 lungimi de coard?. Necazul mare a venit acum. Am f?cut o trist? constatare: Gigi Creang?, de?i mergea cu noi în ascensiuni de vreo doi ani, nu f?cuse nici un rapel pîn? atunci. Vrînd — nevrînd, a trebuit s? înve?e acum, dar asta a costat timp pre?ios. Cînd am terminat coborîrea ?i am ajuns la locul de plecare, se întunecase . Încet ?i cu pruden?? am coborît pe întuneric pîn? în potec? ?i de acolo la caban?. Cînd am ajuns aici, de cealalt? parte a u?ii, cu mîna pe clan??, st?tea unul din ghizi, iar în spatele lui al?ii; erau constitui?i în echip? de salvare, gata s? plece dup? noi. Ne urm?riser? în timpul ascensiunii ?i s-au convins c? urcam normal, ne-au v?zut ?i cînd am ajuns pe vîrf, dar n-aveau cum s? ?tie c? Gigi nu se pricepea la coborîrea în rapel.
Aschenbrenner ne-a întrebat din nou cum a fost. Pentru c? ne urm?rise cu luneta, i-a f?cut observa?ie lui Dan c? nu l-a asigurat corect pe Creang?. Am observat, în acela?i timp, c? Peter era mul?umit de noi. Acesta a fost examenul, neoficial, prin care am cî?tigat simpatia lui pentru alpinismul românesc. Traseul urcat avea gradul 5.

Îndat? dup? înfiin?area Clubului alpin român, în martie 1934, în Buletinul alpin, anul II, nr. l, la paginile 27—28, a fost tip?rit primul statut al noii organiza?ii de alpinism. La punctul 10 al documentului se scria c? asocia?ia î?i propunea „construc?ii de refugii". Clauza aceasta s-a men?inut ?i în formularea din 1936 a statutului: „construc?ii de refugii ?i case de ad?post".
Din nefericire, concretizarea acestei clauze statutare presupunea existen?a unui fond financiar la dispozi?ia clubului. Or noi, membrii lui, eram pu?ini ?i f?r? bani. În afar? de astu, banii aduna?i din cotiza?ii se cheltuiau pentru tip?rirea Buletinului ?i a marcajelor, atîtea cîte se f?ceau. Totu?i, C.A.R.-i?ti au hot?rît c? nu pot r?mîne în urma altor asocia?ii turistice, ca A.D.M.I.R. sau Brav. Mai ales Nae Dimitriu nu putea fi indiferent la o asemenea situa?ie. Se tot fr?mînt? de unde s? scoat? bani. Fortuna ajut? pe îndr?zne?i. Tot discutîndu-se ?i c?utîndu-se solu?ia care s? pun? la dispozi?ia clubului banii necesari, Bubi Schefler ne-a informat c? are un unchi care profeseaz? diferite meserii: m?celar, restaurator, chelner pe vagon lits, buc?tar pe vapor etc. Dac? s-ar discuta cu el, credea Schefler, nu-i exclus s?-?i dea acordul privind concesionarea restaurantului ce va lua fiin?? la casa ce urma s? o construim. În acest caz, el ar putea avansa o sum? de bani. Comitetul C.A.R. a re?inut aceast? idee ?i l-a delegat pe Nae Dimitriu s? discute ?i s? trateze cu unchiul lui Bubi. A?a se face c? într-o sear?, la o gr?din? de var? din Bucure?ti, s-a f?cut tîrgul: unchiul lui Schefler a avansat Clubului alpin român suma de 200 000 lei ?i a ob?inut în schimb concesiunea restaurantului pe termen de cinci ani. Combina?ia a fost avantajoas? pentru ambele p?r?i. Aflat în posesia acestei sume, clubul a cump?rat de la inginerul Octavian Martinian un teren de 500 m2 în Bu?teni, încheind actul de vînzare-cump?rare la 30 octombrie 1937. Cu restul banilor s-au cump?rat materiale pentru construc?ia C?minului alpin, cum a fost numit? casa noastr?.
Despre momentul de debut al lucr?rilor de la Bu?teni, revista Clubului alpin român consemna în num?rul 1, anul VI/1938, la pagina 36: „Primele lucr?ri ale c?minului Clubului alpin, Bu?teni, au început în ziua de 15 iulie crt. conform planurilor întocmite de arhitect J. Demetrescu ?i-n antrepriza d-lui Ion C. Marin-Breaza.
Comisia îns?rcinat? cu aceast? construc?ie, în a c?rei compunere a intrat inginerul Gheorghe Frim, doctorul Vasile Steopoe ?i avocatul Nae Dimitriu, a luat m?suri pentru transportarea materialelor pe ?antier.
C?minul, avînd o suprafa?? de 250 mp construc?ie propriuzis? ?i 90 mp teras?, va fi încheiat în toamna anului acesta, urmînd ca lucr?rile interioare ?i amenajarea (tîmpl?rie etc.) s? continuie în tot timpul iernii".
C?minul alpin din Bu?teni, în forma proiectat?, nu putea fi construit cu suma de 200 000 lei. De aceea, membrii cu rela?ii ai clubului — inginerul Gheorghe Frim, doctorul Vasile Steopoe ?i avocatul Nae Dimitriu — au întocmit o serie de pliante cu stadiul lucr?rilor casei din Bu?teni ?i a refugiului Co?tila. Ei le prezentau diferitelor autorit??i, institu?ii ?i întreprinderi ob?inînd, astfel, frumoase subven?ii. Cînd ?i aceast? surs? a fost epuizat?, printr-o interven?ie a doctorului Vasile Steopoe, s-a ob?inut de la Societatea Creditul Industrial un împrumut de 500 000 lei pl?tibil în cinci ani. Subven?ia O.N.T. de atunci a fost neînsemnat?: 10 000 lei. Valoarea lucr?rilor C?minului alpin s-a ridicat la peste 2 000 000 lei.
În fine, cînd lucr?rile au fost terminate, s-a ridicat o alt? problem?, aceea a mobilierului. ?i aici, ca ?i la construc?ie, nu s-a f?cut economie. Au fost cump?rate mobil? fin? pentru dormitoare ?i pentru sufragerie, l?mpi fanteziste, dou? rînduri de ruf?rie de oland? fin?, plus rezerve. Martore despre cele ar?tate mai sus, în mic? parte, stau fotografiile f?cute la epoca respectiv?. S-a depus o munc? sus?inut?, entuziast?, iar „eroii" ei doreau ca, la sfîr?it, str?dania lor s? se concretizeze în ceva util ?i frumos. Eu cred, chiar ?i ast?zi, c? n-au gre?it.

În luna iulie 1938 a venit în Carpa?i un grup de alpini?ti italieni, din proprie ini?iativ?, dornici s?-i cunoasc?. Cu trei dintre ei — între care unul, Oreste, ghid, profesionist — am plecat în ziua de 17 iulie în peretele G?lbenelelor, pe traseul Furcile. Ni s-au al?turat Toma Boerescu ?i Sorin Tulea. Cînd eu ?i italienii am sosit la baza diedrului, dintr-un nor, au început s? cad? cîteva pic?turi de ploaie. Ele s-au transformat îndat? într-o grindin? cu boabe mari cît aluna turceasc?. Fiind grupa?i, cei patru, pe linia Furcilor, totul se scurgea în capul nostru. Jos, la picioare, pe platform?, stratul de grindin? trecea de glezn?. Unul dintre italieni, Toni Citerio, din Como, ?ipa:
— Baticu, io more !

Cînd grindina s-a oprit, italienii au refuzat s? mai urce. Erau uzi ?i vine?i de frig. Toma ?i Sorin, r?ma?i în urm?, au avut unde se ad?posti.

Ne-am întors în brîul de piatr? ?i am f?cut rapel în Hornul Coamei. Ajun?i în Valea G?lbenelelor, am intrat într-o zon? cu soare. „Ce aproape e via?a de moarte", mi-am spus în gînd. La „hotel" G?lbenele a?teptau mai mul?i prieteni de alpinism, b?ie?i ?i fete, veni?i s? vad? cum urc? italienii. La început, spectacolul a fost frumos, dar cînd a început grindina, între ei ?i noi s-a întins o perdea alb?, de ghea??, ?i timp de 30 de minute au tremurat ?i ei, nu de frig, ci de grija noastr?, a celor din perete.

Vizita alpini?tilor italieni a prilejuit un spectacol ciudat din partea conduc?torilor cîtorva asocia?ii de turism, care, la aeroportul B?neasa, au început s?-i suprasolicite, fiecare pretinzînd c? sînt invita?ii lor . De la noi, italienii au plecat în Bulgaria .