| Ceahlau |
Reintalnirea Stefaniei |
28-31/12/2000 |
Ma dezbrac si raman doar in maieu si pantaloni scurti si ma bag in sacul de puf proaspat cumparat. Gutu se infofoleste cu tot felul de haine si se baga si el in sacul meu de vara (care totusi tine de frig).
Eram in Izvorul Muntelui, tocmai lasasem focul sa se stinga si gandul sa ne poarte in sus spre Dochia, a doua zi ne propusesem sa il urmam.
Dimineata Gutu se trezeste primul, sacul meu de vara se pare ca este foarte bun pentru ca nu i-a fost frig. Incepem sa ne strangem catrafusele, cand apare Stefania. O intrebam de sanatate si spune ca ii e sete la care eu, suflet bun si iubitor, ii ofer o sticla cu apa pe fund, zicand senin: "Poftim niste apa oxigenata ca altceva nu avem". Stefania, naiva, pune sticla la gura, crezand ca tocmai a auzit prima poanta a diminetii; Gutu, cu o fata disperata, ii spune sa nu bea totusi pentru ca este apa mea oxigenata pentru rani. Stefania, cu o fata mirata spune "Da?" si se incrunta putin, privind sticla, apoi mi-o da inapoi. Ne-am dus in fata cabanei si am inceput sa mancam. Pentru ca bancile erau inghetate, am intors izoprenul meu sub funduri sa nu ne fie frig. Mancam noi de-ale noastre si apoi Stefania vine cu niste cozonac asa cum scrie la carte, facut acolo unde s-a inventat cozonacul. Se uita peste un ghid pe care il aveam eu la mine cat timp noi faceam ultimele pregatiri. O chem cu noi, dar ea refuza cu parere de rau, spunand ca nu poate sa lase grupul cu care venise. O inteleg si plec mai departe, urmat de Gutu. Impresia pe care mi-o lasase drumul facut cu o zi in urma era ca distantele sunt mai mici fata de cum le percepusem cu cativa ani in urma. Drumul era cunoscut asa ca am inceput sa urc fara griji Ceahlaul.
Drumul era o insiruire de zone de urcus alternata cu zone line in care puteai sa mergi si sa te odihnesti in acelasi timp. Prima oprire "piatra cu apa", loc unde stau sa il astept pe Gutu. Urcam la Dochia. Comandam ceva de mancare. Coboram deci in acea zi in Bicaz, trenul era la 1:20 noaptea. Aceasta zi de 30 a fost una foarte calda si foarte placuta, norii formau o mare care acoperea totul, cat vezi cu ochiul. Urc pe Toaca cat timp Gutu se joaca cu doi caini de la statia Meteo. Primesc un SMS de la Stefania in care imi spune pe unde urca. Era ora 14 si practic puteam sa stau pe munte pana la 21 ca sa iau trenul de la 1 noaptea. Asa ca timpul avea rabdare cu mine. Ii mai scriu un mesaj Stefaniei ca ea are sa ajunga in Dochia, dupa calculele mele, la ora 15:30. Pe la 15:20 ma cam plictisesem sa astept, rabdarea nu este punctul meu forte, iar singurele doua lucruri care ma fac sa ma opresc asupra lor si sa nu ma desprind sunt un PC (cu sau fara internet) si respectiv o femeie goala. Plec pe traseul pe care trebuia sa urce Stefania, enervat ca salvamontistii din zona nu stiu cat se face din "poiana maicilor" pana la Dochia. Un grup se vede imediat cum intru in traseu si trec pe langa ei cu dorinta de a o vedea pe Stefania. Nu era in grup, iar ultimul nu vazuse vreun grup sa urce. Incep sa intru in padure si ma opresc pentru o poza, cand il aud pe Gutu care urla dupa mine ca "a venit". Ma intorc in Dochia si ea era acolo, afara, la o masa, statea si admira peisajul. Primul lucru care am avut sa i-l spun a fost "Iarasi ai intarziat?", la care ea ridica usor din umeri si zambeste. Am scos din sac ultima bucata de salam (restul l-a dat Gutu cainilor de la statia Meteo) si am taiat cateva felii, apoi am taiat si paine si i-am dat sa manance. A zis ca ii este putin frig la picioare si ca vrea niste pantaloni mai grosi asa ca i-am dat pantalonii mei de gore sa vada cum e. Si a facut un lucru pentru care oricine altcineva ar fi murit din cauza plagilor deschise si a politraumatizmelor cranio-cerebrale provocate de multiplele lovituri aplicate cu pioletul pe care il avea in dotare. Stefania si-a tras pe ea pantalonii de Gore, pe care eu ii manevram cu atata grija, peste bocanci; i-am explicat ca in viata mea nu i-am tras peste, de frica sa nu ii distrug zgariindu-i, apoi potolit de zambetul ei dulce, i-am urat pofta buna. Grupul ei s-a rupt in doua pentru ca cei care mergeau incet au luat-o inainte, iar ea, Lucian si inca doi baieti au ramas in urma. I-am spus ca vreau neaparat sa ajung si sa ma rog un minut la biserica, apoi putem sa coboram.
Ea nu a a venit, ci doar Gutu; i-am aratat izvorul din spatele cabanei si am intrat in biserica goala. I-am multumit Celui de sus ca mi-a scos-o pe Stefania in cale si am plecat. In Dochia ei erau gata. Am facut cunostinta si cu ceilalti doi, l-am revazut si pe Lucian. Incepem sa coboram si sa vorbim.
S-a facut intuneric. Gutu si unul dintre prietenii Stefaniei aveau lanterna mea, Lucian si cu celalalt aveau o lanterna. Eu si Stefania aveam frontala care permitea teoretic sa ne tinem de ambele maini, dar practic am preferat una si strans.
Acuz dureri de rosatura si il pun pe Gutu sa mearga pe sosea, ne luam la revedere de la ei si plecam pe sosea. Dupa calculele mele, trebuia sa ajungem la cu vreo zece minute dupa ce ei intrasera in cabana.. Trecem pe langa cabana si iesim din Izvorul Muntelui.
Am ajuns aproape de un pod la iesire, cand Gutu isi da seama ca il dor picioarele. Se aseaza cu fundul pe marginea balustradei de ciment si isi scutura piciorul. Se aude un zgomot infundat si cand ma uit cu frontala, se vedea undeva pe marginea ghetii ce cuprinsese apa unui parau linistit - brisca lui Gutu. Il injur, il pun sa se incalte si cobor sa o recuperez.
Pana la urma, Gutu a fost cel care si-a recuperat brisca si pornim mai departe. Imi incerc talentul de a opri masini si in Moldova, mersese cu o luna in urma in Piatra Craiului, cu vreo patru luni in urma in Iasi cu cinci in Vama Veche si cu vreo sase in Bucegi asa ca o verificare nu strica. Opreste o masina din acelea Isuzu inalta cat mine, lunga cat trebuie si ingusta ca pentru asiatici. "Unde mergeti?" ne intreaba. "La Bicaz". Ocupantii ne tot zic ca ei merg in Piatra si tot o tineau cu "piatra". La un moment dat, si-au facut mila de un om care in acel moment, numai sa faca legatura intre Piatra si Neamt nu avea de gand si au spus Piatra Neamt. "Alt cum ii, neamule" si ne-am suit; in aceea masina, expresia "sardina" denumea cel mai bine felul in care eu, Gutu si trei oameni cu frica lui Dumnezeu am calatorit. Ajungem in Piatra la gara. Trenul spre Bucuresti la 1:40.
Lume multa pe peron, tiganie si mizerie in sala de asteptare. Il iau pe Gutu si il sui in trenul ce venea din Bucuresti spre Bicaz, tren ce sosise in statie. Mosul accepta 15K ca spaga si noi ajungem vii in Bicaz. Gutu se vaicareste de picioare in tren, iar eu caut un bar in care sa stam la caldura si fara sa cheltuim prea multi bani. Nu am gasit, asa ca am luat niste suc si o paine neagra si ne-am intors in gara din Bicaz. Nasul era pe peron si se uita lung la noi. Trenul era deja garat pentru plecare, era ora 21 si nu erau prea multe de facut. Am zis ca ar fi bine sa dorm asa ca ... am inceput. Gutu s-a dus sa verifice trenul pe care il credeam inchis si a reusit sa intre in penultimul vagon. L-am urmat cu interes, am intrat in vagon, am ales un compartiment si ne-am asezat pe o bancheta; eu am scos izoprenul si l-am intins apoi am inceput sa dorm fericit. Gutu se mai uita pe geam si zicea: "Se suie ala in tren sau vine cineva." Si doarme Mateescu vreo ora si ceva si e trezit de vorba a doua femei, de trantitul usilor de la compartimente si de un fosnait de sac de plastic pe podeaua prafuita ce se auzea din ce in ce mai aproape. Intra in compartiment o femeie si ne intreaba cine suntem; avea o matura in mana cu care tragea pe hol praful si gunoiul rasturnat din cos. Deschid ochii si ma ridic sa ii spun ca avem tren, acesta, ca nu putem sta in sala de asteptare pentru ca nu e loc, iar acolo unde e loc bate vantul. I se face mila si ne lasa sa stam, zgomotul infernal se departeaza si dispare, la fel si vocile celor doua. Trenul pleaca. Nasul apare si el si e foarte mirat ca cei din Piatra se intorc atat de repede. Ii explic ca noi in Bucuresti vroiam, dar nu am avut nimic de luat din Piatra. Tipul accepta cei 150K pusi la bataie de mine si Gutu si nu il mai vedem decat in Gara de Nord.
Coboram in dimineata zilei de 31 din trenul ce ajunsese in Bucuresti.
Gutu era ofticat ca eu dormisem fara vreo jena in timp ce el se mai trezise in timpul noptii si nu avusese chiar un somn linistit.
Incepem si mergem spre scarile rulante si acolo "imi repar gresala", dupa cum a spus Gutu ... ajut un copil sa coboare pe scarile rulante.
Iar gresala ... cu vreo 7 zile inainte, lucrasem cu Gutu sa repar calculatoarele din Avram Iancu, practic am instalat si configurat intr-o zi 5 Windowsuri, 1 NtServer cu proxy si tot tacamul...
Si in ziua aceea, la un moment dat, am mers sa facem cumparaturi, era de luat un Cooler si un procesor. Si mergeam noi pe strada (Bd. Mosilor spre Obor) si pentru ca eu "alerg", Gutu era undeva la vreo 5 pasi in spatele meu; si tot mergand noi asa, simt la un moment dat o lovitura in picior, deasupra rotulei. Ma uit in fata, nu vad nimic, ma uit in jos sa vad daca nu cumva ma lovise cineva cu un bulgare si cum coboram eu privirea spre picior, vad cum in fata mea se intinde un copil, care cadea liber pana cand "buf", loveste cu capul pamantul.
Eu continuam sa merg, uimit de ce vedeam, si cu un gest reflex ma aplec si il ridic fara sa ma opresc vreo secunda; pentru a nu-l mai lovn inca odata, il iau si il pun in dreapta mea. Gutu, spectator al intregii scene, il ia si il linisteste pe cel ce la vreun metru si jumatate in dreapta mea, ruda cu victima (bunic) incepe sa ia si sa stearga de praf copilul plin de lacrimi care incepuse sa urle socat de cele intamplate. Ii explica ca nu l-am vazut, si ca nu am facut special si altele. Eu ii spun ca daca il tinea de mana sau il proteja mergand in spatele lui nu se intampla nimic.
Trece putin timp si ii spun lui Gutu, "bine ca nu eram in plastici, si ca am simtit putina durere cand l-am vazut ca altfel treceam peste el"
| |