| Bucegi |
O zi de munte |
25/12/2000 |
Era sambata si era zi de tura; vorbisem cu Gutu si Dragos sa mergem in Postavaru o zi.
Tatal meu a avut cu mine o discutie cu o zi inainte si a tinut sa imi aduca aminte ca nici de Paste nu am fost acasa si ca el mai are putin de trait, ca vrea sa fiu de Craciun acasa, nu pe munte. L-am linistit si i-am spus ca sunt seara acasa si am plecat.
Avantajul turelor cu Gutu este ca el sta destul de aproape de mine si, pe chestia asta, il rog sa ma sune pana ma trezesc dimineata inainte de a merge impreuna cu el la gara. Am ajuns la gara si l-am intalnit si pe Dragos, care mi-a explicat, mai in gluma mai in serios, ca daca mai folosesc limbaj de cartier in timpul discutiilor, el nu mai merge cu mine.
A fost ciudat, mi-am dat seama ca avea dreptate pe o parte si pe de-alta parte (dreapta) il avea pe boul (Gutu) din cauza caruia injuram. Am promis sa ma indrept (vrajeala).
Tura se anunta a fi speciala, scopul meu era testarea echipamentelui nou (plastici si coltari), nu de alta, dar cele 5 milioane investite trebuiau sa imi provoace durere sau placere, alta decat aceea de a le admira in camera mea.
Am ajuns in Sinaia, nasu' din trenul cu care mergeam a acceptat cei 15 K oferiti de Dragos doar dupa ce a tinut sa-mi explice ca este prea putin, dar fiind Craciunul "se gaseste si lup mancat de oaie". Din Sinaia se vedeau Bucegii ... albi si stralucitori in soarele ce-i lumina. Se schimba instantaneu planurile si se trece la valea Cerbului.
Coboram in Busteni sa facem ultimele cumparaturi si dupa aceea pornim pe drum spre Gura Diham. Era ciudat in plastici, de prima oara cand i-am incaltat acea rigiditate a lor si intr-o mica masura lipsa de comfort ma facea sa ma simt ca Robo-Cop si mersul sau. Intram in traseu, plasticii erau OK, ma jenau putin sub glezna spre calcaie, se vedea ca erau mai grei ca Solomon-ii pentru ca nu prea ii lasam in urma pe Gutu si Dragos, desi mergeam cat de tare puteam. A inceput un urcus spre Poiana Costilei si acea jena pe care o simteam s-a transformat in durere, eram primul si reuseam cu greu sa tin ritmul. Dupa o jumatate de ceas a venit momentul in care le-am spus celor doi ca nu mai pot sa merg. Dragos a spus ca ne intoarcem din poiana sau daca e mergem pana in Diham si ne intoarcem de acolo, dar n-am acceptat. Stiam ca este doar o chestie de timp ca sa nu mai simt durerea si, trecand pe tractiune integrala (am scos betele in ajutor), am continuat drumul. Am ajuns in Poiana, era fantastic, asa cum se vede in ilustratie, asa cum paltonarii nu or sa mai vada niciodata pe geamurile hotelurilor, desi o sa am tot timpul senzatia ca am fost la mare.
Poiana Costilei... Erau brazi albi, erau stanci de pe care vantul spulberase zapada; poiana era plina de zapada alba si pufoasa prin care avem privilegiul sa imi tarasc picioarele. Durerea disparuse, fusese luata de frumusetea locurilor vazute, dar simteam ca fiecare pas facut adanceste rana. Am mers mai departe, niciodata nu urcasem valea, Dragos ne tot vorbea de excursia lui de 3 ore si cinci minute. Eu rosteam in gand cuvinte de cartier pe care nu toata lumea le gaseste in dictionar, iar cei care le-am invatat nu le-am invatat din scoala ci din curtea ei, era totusi "dureros" in plastici, ma rosesera si fiecare pas durea.
Peisajele care ne ies in cale sunt magnifice, grupul este compact, zapada acopera frunzele si, vorba iar, poteca este deja batuta de un grup ce urcase cu o zi inainte. Ajungem in locul care m-a vrajit pe mine, este undeva la 1/3 din vale, acolo unde din Costila coboara vertiginos doua vai, una din ele formand o cascada la baza; doua paraiase se intretaiau intr-o poienita formata pe vale pentru a se varsa apoi in vale. Am vazut acest spectacol la inceputul verii cand pe vale inca mai era zapada si mi-am promis ca am sa dorm o noapte cu cortul acolo. Din pacate, acel peisaj nu l-a mai intalnit niciodata in cursul verii si toamnei pentru ca seceta a secat apa din vai, acea apa inghetata in coloane. Venind din padure, zapada a inceput sa ne puna probleme, erau troieni, poteca facuta se pierdea sub zapada, inaintarea a devenit o problema. Incepusem iarasi sa simt durerea.
Ne-am oprit ca sa-si puna si Gutu si Dragos hainele de vant. Am continuat, urma un urcus pe langa un perete de stanca, apoi iarasi drum lin, aici a fost ciudat pentru ca era gheata si nu prea stiai pe unde sa o apuci, am trecut totusi fara probleme si fara ajutorul coltarilor. Drumul a continuat pana la 3/5 din vale unde ne-am oprit datorita zapezii si durerii mele de picior. Am facut ultima poza spre Omul si apoi ne-am intors.
Durerea de la urcus nu se compara cu cea de le coborare, schiopatam practic in poteca si plangeam in suflet pentru ca nu atinsesem varful.
Ajungem repede in Poiana Costilei si apoi la stana unde le dau celor doi copii de mancare printre picaturi.
Primul tren venea peste o ora, asa ca ne-am retras in complexul de langa gara unde Gutu a cerut friptura cu cartofi prajiti, Dragos o bere si o pizza, iar eu mi-am luat 100 g Napoleon sa imi treaca de toate. Avantajul de a sta la mijloc este ca am putut sa mananc atat pizza cat si cartofi prajiti. Napoleonul a facut durerea sa treaca repede.
Trenul a venit si el in gara si ne-a dus in Bucuresti. Am adormit in tren si la Chitila, cand facusem ochi, mi-am dat seama ca ranile prinsesera crusta iar in momentul in care am inceput sa merg, iadul a reinceput.
Acum, ce trebuie tinut minte:
1) La bocanci noi se pun sosete groase si multe- ca sa se lase si bocancul si sa se invete si piciorul.
2) Piciorul in caz de rana se spala bine de tot, se sterge cu un prosop curat, mai putin zona ranii care se lasa sa se zvante singura.
3) Se toarna apa oxigenata pe rana (doare putin), dar spectacolul spumei oxigenate facuta de apa oxigenata ce ia contact cu pielea face toti banii.
4) Piciorul se tine cat mai mult timp fara incaltari, astfel ca rana sa se usuce si sa se vindece.
5) In cazul in care doriti sa mai mergeti la plimbare, se incalta cea mai comoda si usoara incaltaminte si se panseaza rana cu pansament steril.
| |